O criză psihică nu verifică programul cabinetului înainte să înceapă. Poate apărea la două după-amiaza, când medicul psihiatru poate fi contactat și serviciile ambulatorii funcționează, dar poate apărea la fel de bine la două dimineața, când orașul doarme, cabinetele sunt închise, iar familia unei persoane aflate într-o stare severă trebuie să decidă rapid unde cere ajutor.
Un om care spune că vrea să moară, o persoană aflată într-un episod psihotic sever, cineva extrem de agitat sau dezorientat ori un pacient a cărui stare psihică se deteriorează rapid nu poate fi programat pur și simplu pentru săptămâna următoare.
Pentru urgențele majore, punctul de intrare poate deveni sistemul de urgență, iar în situațiile în care este necesară evaluarea psihiatrică apare o întrebare despre care se vorbește mult mai puțin decât despre accesul obișnuit la psiholog sau psihiatru: ce se întâmplă efectiv cu pacientul după ce ajunge în sistem?
Legislația românească stabilește destul de clar condițiile în care poate fi luată inclusiv măsura internării nevoluntare. Legea sănătății mintale prevede că această procedură este utilizată numai după epuizarea încercărilor de internare voluntară și poate fi decisă de un medic psihiatru atunci când, din cauza unei tulburări psihice, există un pericol iminent de vătămare pentru persoana respectivă sau pentru alte persoane. Internarea poate fi justificată și în cazul unei tulburări psihice grave dacă lipsa acesteia ar putea conduce la deteriorarea gravă a stării pacientului sau ar împiedica acordarea tratamentului adecvat.
Cu alte cuvinte, familia, polițistul sau echipajul de ambulanță nu stabilesc diagnosticul și nici nu decid, în locul psihiatrului, dacă pacientul trebuie internat nevoluntar.
Legea stabilește inclusiv cine poate solicita declanșarea procedurii: medicul de familie sau psihiatrul care îngrijește persoana, familia, reprezentanți ai administrației publice locale, poliției, jandarmeriei ori pompierilor, procurorul și, în anumite situații, instanța. Transportul către spitalul de psihiatrie se face, de regulă, prin serviciul de ambulanță, iar atunci când comportamentul persoanei este evident periculos pentru ea sau pentru ceilalți pot interveni și structurile de ordine publică.
Când urgența psihiatrică ajunge la ușa spitalului
În cazul unei urgențe care poate necesita internare nevoluntară, medicul psihiatru este cel care evaluează starea pacientului și apreciază necesitatea internării. Dacă decide internarea nevoluntară de urgență, decizia nu rămâne pur și simplu la aprecierea unui singur medic: legea prevede revizuirea acesteia de către o comisie în termen de 24 de ore.
Există apoi și control judiciar. Dacă procedura continuă, documentele ajung la instanță, cauza fiind judecată în regim de urgență, pacientul având inclusiv dreptul la apărare. Instanța poate confirma sau poate dispune încetarea internării nevoluntare.
Toate acestea descriu însă mecanismul juridic. Pentru pacient și familie, experiența începe mult mai simplu: există o criză și este nevoie de ajutor acum.
Iar aici apare o problemă despre care cifrele administrative pot spune mai multe decât orice declarație: capacitatea reală a sistemului.
Nu toate paturile unui spital de psihiatrie sunt automat paturi disponibile pentru orice pacient care ajunge într-o urgență. Unitățile pot avea secții și compartimente cu destinații diferite. Un exemplu este Spitalul de Psihiatrie și pentru Măsuri de Siguranță Ștei, aflat în subordinea Ministerului Sănătății. Structura publicată de minister indică 312 paturi în structura aprobată, dintre care 20 sunt într-un compartiment destinat internărilor nevoluntare, restul structurii prezentate fiind în principal destinat pacienților internați în baza măsurilor prevăzute de Codul penal.
Numărul total de paturi dintr-un document nu răspunde, așadar, automat la întrebarea care contează pentru un pacient aflat în criză: există un loc potrivit disponibil în această noapte?
Dacă nu există, unde este trimis?
Cât de departe?
Cine găsește acel loc?
Și cât timp rămâne pacientul între evaluare și internarea într-o unitate capabilă să îl preia?
Acestea sunt întrebările la care simpla citire a legii nu poate răspunde.
Sănătatea mintală are nevoie și de o infrastructură pentru ora 02:00
În ultimii ani, discursul public despre sănătatea mintală s-a schimbat vizibil. Vorbim mai mult despre depresie, anxietate, psihoterapie și despre necesitatea de a cere ajutor. Este o schimbare importantă, dar există o diferență fundamentală între cineva care caută un psiholog și cineva care traversează o urgență psihiatrică. Primul poate face o programare. Al doilea are nevoie de un sistem care funcționează atunci.
Iar tocmai aici ar trebui măsurată capacitatea reală a României de a răspunde crizelor de sănătate mintală: nu doar prin numărul total de paturi înscris în structurile spitalelor, ci prin numărul celor care pot fi efectiv utilizate pentru urgențe, distribuția lor geografică, personalul disponibil, posibilitatea transferului între județe și timpul necesar până când pacientul ajunge într-un loc în care poate primi tratamentul necesar.
Pentru a vedea imaginea completă ar fi nevoie ca autoritățile să publice sau să furnizeze date comparabile: câte prezentări pentru urgențe psihiatrice sunt înregistrate anual, câte conduc la internare, câte transferuri între unități și între județe sunt efectuate, câte paturi sunt destinate pacienților acuți și internărilor nevoluntare și cât de des capacitatea disponibilă devine insuficientă.
Fără aceste date, putem descrie cu precizie procedura prevăzută de lege, dar este mult mai greu să măsurăm cât de accesibil este sistemul exact în momentul în care un om are cea mai mare nevoie de el.
Pentru că adevăratul test al unei rețele de sănătate mintală nu este doar ce servicii poate oferi într-o zi obișnuită. Este și ce se întâmplă la două dimineața, când cineva nu mai poate aștepta până mâine.
