FOTO: Ilustrativ
Avea 13 ani, mergea la școală, participa la activități și, potrivit declarațiilor făcute publice de reprezentanții unității de învățământ, nimic din comportamentul ei nu ar fi ridicat un semnal evident de alarmă.
Miercuri, adolescenta din Iași a fost găsită fără viață într-un apartament. Poliția a deschis un dosar penal pentru ucidere din culpă, iar cauza exactă a morții urmează să fie stabilită medico-legal.
În acest moment, nu există date publice care să permită stabilirea motivului pentru care adolescenta a murit și nici dovezi că tragedia ar fi fost provocată de bullying, de o problemă petrecută la școală sau de o afecțiune psihică. Orice asemenea explicație ar fi, acum, o speculație.
Cazul ridică însă o întrebare care depășește această tragedie: cât de capabilă este școala românească să observe un copil care trece printr-o suferință psihică atunci când acel copil continuă să vină la ore, să învețe, să vorbească cu ceilalți și să participe la activități?
RISE NEWS a analizat sistemul de consiliere școlară din Iași și regulile după care acesta funcționează. Pe hârtie, există o rețea considerabilă de specialiști. În practică, rolul lor este mult mai complicat decât simpla existență a unui cabinet cu „consilier școlar” scris pe ușă.
Organigrama Centrului Județean de Resurse și Asistență Educațională Iași pentru anul școlar 2025-2026 indica 123,5 posturi de profesori-consilieri școlari în unitățile de învățământ, la care se adăugau patru posturi de profesor-consilier la sediul CJRAE.
Mai mult, Școala Gimnazială „Dimitrie A. Sturdza” din Iași, unde învăța adolescenta, apare în actuala rețea publicată de CJRAE cu un profesor-consilier școlar propriu, Ramona Mihaela Florescu. Asta este important pentru înțelegerea cazului, dar nu demonstrează că eleva beneficiase de consiliere și nici că specialistul ar fi putut anticipa tragedia. Un consilier școlar nu poate identifica automat fiecare copil care trece printr-o perioadă critică.
Un consilier nu este „radarul” psihologic al unei școli
Legea învățământului preuniversitar stabilește norma unui profesor-consilier școlar prin raportare la maximum 500 de elevi sau maximum 500 de elevi și preșcolari. În cazul exclusiv al preșcolarilor, limita este de 300.
Realitatea națională a fost însă, cel puțin în anul școlar 2024-2025, diferită. Ministerul Educației raporta 3.495 de posturi de profesori-consilieri și o medie de aproximativ un consilier la 760 de elevi. Iar consilierul nu are o singură atribuție.
În Iași, fișa serviciilor CJRAE arată că profesorii-consilieri trebuie să ofere consiliere individuală și de grup, să lucreze pentru dezvoltarea abilităților sociale și emoționale, să sprijine relația școală-elev-familie, să participe la gestionarea cazurilor de violență și bullying, să consilieze elevii aflați în risc de abandon sau excluziune, să facă orientare școlară și profesională, să ofere sprijin cadrelor didactice și părinților și să trimită către alți specialiști cazurile care le depășesc competențele.
Aici apare una dintre limitele sistemului: consilierul nu examinează psihologic fiecare elev în fiecare dimineață.
De multe ori, pentru ca un copil să ajungă în atenția serviciului de consiliere trebuie să existe un semnal: copilul cere ajutor, un profesor observă o schimbare, părintele sesizează ceva sau colegii semnalează o problemă. Iar semnalele nu arată întotdeauna așa cum ne imaginăm.
Organizația Mondială a Sănătății indică printre semnele la care personalul școlar ar trebui să fie atent schimbările bruște ale rezultatelor, absențele mai frecvente, dificultățile de concentrare, retragerea socială, pierderea interesului pentru activități anterior plăcute, modificările importante de dispoziție, agitația sau iritabilitatea, conflictele cu ceilalți, exprimarea lipsei de speranță ori referirile la moarte.
Dar absența unor asemenea manifestări vizibile nu permite concluzia că un copil este neapărat bine.
Un ghid publicat chiar în septembrie 2026 de OMS, UNICEF și UNESCO pune profesorii într-o poziție importantă tocmai pentru că petrec mult timp în apropierea elevilor. Documentul spune însă explicit că profesorii trebuie să poată recunoaște semnele timpurii ale suferinței și să conecteze copilul cu ajutorul potrivit, nu să diagnosticheze tulburări psihice și nici să ofere tratament specializat.
Această diferență este esențială.
Un diriginte poate observa că un elev care vorbea mult nu mai vorbește. Un profesor poate vedea o scădere bruscă a rezultatelor. Un coleg poate auzi o afirmație îngrijorătoare. Consilierul poate evalua situația și poate recomanda sprijin suplimentar.
Dar sistemul funcționează numai dacă informația ajunge de la unul la celălalt.
Ce ar trebui să se întâmple când apare un semnal de alarmă
Un copil nu trebuie să spună explicit „am o problemă psihică” pentru ca adulții din jurul lui să acorde atenție unei schimbări importante.
Un elev care începe brusc să lipsească, se izolează, renunță la activitățile care îi făceau plăcere, devine neobișnuit de agitat, vorbește despre lipsa unui viitor sau despre moarte nu trebuie diagnosticat de profesor. Trebuie însă ascultat și direcționat către ajutor. Acestea sunt exact tipurile de schimbări asupra cărora ghidurile internaționale atrag atenția.
În sistemul ieșean, atribuțiile oficiale prevăd inclusiv colaborarea consilierului cu profesorii, părinții și alte instituții, precum și recomandarea către specialiști externi atunci când cazul depășește competențele serviciului de consiliere școlară.
Asta înseamnă că profesorul-consilier nu trebuie confundat cu psihiatrul sau psihologul clinician. Cabinetul școlar poate reprezenta prima verigă a sistemului, nu neapărat ultima.
Există însă și o problemă mai puțin vizibilă decât numărul de posturi: disponibilitatea copilului de a cere ajutor.
Un cabinet poate exista în aceeași clădire, iar elevul să nu-i treacă niciodată pragul. Poate să-i fie teamă că vor afla colegii. Poate considera că problema lui „nu este suficient de gravă”. Poate să nu știe cum să înceapă conversația. Sau adulții pot să nu observe că este nevoie de acea conversație.
De aceea, măsura reală a funcționării unui sistem de consiliere nu este numai numărul specialiștilor angajați.
Contează câți elevi ajung efectiv la ei, cât trebuie să aștepte, cât timp poate acorda un consilier unui copil, câți specialiști lucrează simultan în mai multe unități și ce se întâmplă după identificarea unui caz care necesită psiholog clinician, psihoterapeut sau psihiatru.
Lista publică a CJRAE Iași arată chiar această realitate: există profesori-consilieri repartizați la câte două sau chiar trei unități de învățământ. Alții lucrează într-o singură școală.
Aici sunt cifrele pe care sistemul ar trebui să le facă ușor accesibile părinților: câți elevi au solicitat consiliere în ultimul an, câte cazuri au necesitat trimitere către servicii specializate, câte școli împart același consilier și care este timpul real în care un elev poate obține o discuție individuală.
Tragedia din Iași nu trebuie folosită pentru a construi retrospectiv explicații pe care anchetatorii și specialiștii nu le-au stabilit.
Și nici pentru a căuta vinovați printre profesori, colegi sau familie fără dovezi. Dar poate obliga sistemul să răspundă unei întrebări incomode. În școală măsurăm aproape tot: prezențe, absențe, medii, note la purtare, rezultate la evaluări, olimpiade și examene.
Mult mai greu de măsurat este copilul care vine în fiecare dimineață, își deschide caietul, răspunde când este întrebat și poate chiar zâmbește — dar care, în interior, trece prin ceva ce nimeni din jur nu vede. Iar pentru acel copil, primul pas nu este ca profesorul să devină psihiatru. Este ca cineva să observe că merită întrebat, la timp, dacă este bine.
