Un elev poate termina 12 ani de școală știind să reproducă definiții, formule și comentarii literare, dar fără să știe cum să își facă un buget, cum să recunoască o relație abuzivă, cum să gestioneze un eșec sau ce drepturi are atunci când semnează primul contract de muncă. Îi cerem să rețină cantități uriașe de informații, apoi îl trimitem în viața reală fără instrucțiuni pentru lucrurile care îi vor influența direct sănătatea, banii și viitorul.
Școala românească continuă să confunde, de prea multe ori, memoria bună cu inteligența și nota mare cu pregătirea pentru viață. Elevul performant este cel care poate reproduce lecția în forma așteptată, nu neapărat cel care pune întrebări, găsește soluții, își argumentează opinia sau aplică informația într-o situație nouă.
Copiii învață repede regula nescrisă a sistemului: nu trebuie întotdeauna să înțelegi, trebuie să știi ce vrea profesorul să audă. Memorezi pentru test, scrii, primești nota și uiți. După câteva săptămâni, rămâne foarte puțin din conținut, însă catalogul păstrează impresia că procesul educațional și-a atins scopul.
Nu înseamnă că informația teoretică este inutilă și nici că școala ar trebui transformată într-un curs permanent despre plata facturilor. Cultura generală, literatura, istoria, matematica și științele sunt esențiale pentru formarea unui om. Problema apare atunci când acumularea informațiilor devine scopul final, iar gândirea, autonomia și capacitatea de a trăi printre ceilalți sunt tratate ca detalii care se vor rezolva singure.
Nu se rezolvă.
Note pentru răspunsuri corecte, dar nicio pregătire pentru deciziile grele
Viața reală nu seamănă cu o lucrare de control. Nu are întotdeauna o singură variantă corectă, nu oferă toate datele problemei și nu anunță dinainte materia din care urmează să fii examinat. Uneori trebuie să alegi fără să fii sigur, să îți asumi consecințele și să repari ceea ce nu a funcționat.
Cu toate acestea, școala îi pedepsește adesea pe copii pentru greșeli, în loc să îi învețe să le folosească. O notă mică ajunge să fie trăită ca o sentință asupra valorii personale, iar teama de a răspunde greșit îi face pe mulți elevi să tacă, chiar și atunci când au idei bune. În loc să formăm adulți curioși și dispuși să încerce, riscăm să formăm oameni care așteaptă permanent aprobarea unei autorități.
După absolvire, nimeni nu le mai oferă un barem. Tinerii trebuie să aleagă o facultate, să caute un loc de muncă, să negocieze un salariu, să închirieze o locuință și să înțeleagă contracte pe care nu i-a învățat nimeni să le citească. Trebuie să ia decizii financiare, deși au trecut prin școală fără să discute serios despre dobânzi, credite, taxe, economii sau riscul împrumuturilor rapide.
Îi învățăm să rezolve probleme imaginare cu trenuri care pleacă din două orașe, dar prea rar discutăm despre ce faci când venitul nu îți ajunge până la finalul lunii. Le cerem să cunoască structura unei opere literare, dar nu îi învățăm să redacteze un CV convingător, să susțină un interviu sau să identifice clauzele problematice ale unui contract.
Nici relațiile nu își găsesc suficient loc în educație. Adolescenții intră în primele lor povești de iubire fără să fi discutat deschis despre consimțământ, limite personale, gelozie, manipulare, dependență emoțională sau violență. Ajung să învețe din experiențe dureroase, de pe internet ori de la prieteni la fel de nepregătiți.
Același lucru se întâmplă cu sănătatea mintală. Le spunem copiilor să fie atenți, disciplinați și performanți, însă nu îi ajutăm să înțeleagă ce se întâmplă atunci când apare anxietatea, când presiunea devine copleșitoare sau când un coleg nu mai reușește să funcționeze. Cerem rezultate fără să îi învățăm cum să piardă, cum să ceară ajutor și cum să nu își transforme nota într-o măsură a propriei valori.
Școala nu trebuie să renunțe la educație pentru a face loc vieții
Când se vorbește despre introducerea unor competențe practice, apare imediat întrebarea: „Ce mai scoatem din programă?”. Este o întrebare legitimă, pentru că elevii sunt deja supraîncărcați, însă tocmai aceasta este problema. Programa încearcă să acopere foarte mult și reușește, uneori, să formeze foarte puțin.
Nu avem neapărat nevoie de încă zece materii, fiecare cu manual, teză și medie anuală. Avem nevoie ca școala să își schimbe modul de lucru. Educația financiară poate apărea în problemele de matematică, argumentarea poate fi exersată la limba română și istorie, drepturile angajatului pot fi discutate în educația socială, iar gestionarea emoțiilor poate deveni parte reală din activitatea de consiliere.
Un copil ar trebui să iasă din școală știind să caute o informație, să verifice dacă este credibilă și să o folosească, nu doar să o reproducă. Ar trebui să poată susține o opinie fără să îi umilească pe cei care gândesc diferit, să lucreze într-o echipă, să vorbească în public și să recunoască atunci când nu știe.
Ar trebui să înțeleagă diferența dintre o nevoie și o dorință, dintre un credit și banii proprii, dintre iubire și control, dintre o stare proastă și o problemă pentru care trebuie cerut ajutor. Ar trebui să știe că eșecul nu închide drumul, că meseria aleasă la 18 ani nu trebuie practicată obligatoriu până la pensie și că schimbarea direcției nu reprezintă o rușine.
Pentru toate acestea este nevoie și de profesori susținuți, formați și eliberați de o parte din birocrația care îi transformă în administratori ai hârtiilor. Nu putem cere unei școli să devină mai umană în timp ce oamenii din interiorul ei sunt epuizați, prost plătiți sau obligați să alerge permanent după programă.
Familia are, desigur, un rol esențial, însă școala nu poate presupune că fiecare copil primește acasă aceleași explicații, aceleași modele sănătoase și același sprijin. Pentru unii elevi, școala este singurul loc în care pot descoperi că violența nu este normală, că dificultățile emoționale pot fi tratate sau că există un viitor diferit de cel pe care îl văd în jur.
Educația nu ar trebui să pregătească doar elevi capabili să treacă examene, ci oameni capabili să traverseze viața. Examenele durează câteva ore, în timp ce deciziile despre bani, relații, sănătate și carieră îi vor însoți zeci de ani.
Un sistem bun nu îl învață pe copil toate răspunsurile, pentru că acest lucru este imposibil. Îl învață cum să gândească atunci când nu există un răspuns simplu, cum să se ridice atunci când greșește și cum să rămână om într-o lume care îl va presa constant să fie doar productiv.
Până când nu vom înțelege acest lucru, vom continua să avem absolvenți cu diplome, medii și dosare pline de rezultate, dar care ajung în fața vieții reale cu aceeași întrebare pe care au fost obișnuiți să o adreseze în clasă: „Ne spune și nouă cineva ce trebuie să facem?”.
