O mamă a povestit pe Facebook despre o conversație de pe grupul de WhatsApp al părinților, în care s-ar fi cerut câte 500 de lei pentru fiecare copil. Banii ar fi urmat să fie folosiți pentru un videoproiector, jaluzele electrice și un scaun ergonomic pentru doamna învățătoare.
Potrivit relatării mamei, discuția ar fi devenit tensionată după ce o altă femeie a spus că suma este prea mare pentru situația familiei sale. Ea ar fi întrebat dacă poate plăti banii în rate, câte 50 de lei.
Răspunsul atribuit unei alte participante la conversație a fost unul mult mai dur. Mama care a povestit întâmplarea pe Facebook susține că aceasta i-ar fi spus celeilalte femei că, dacă nu are bani, ar trebui să își mute copilul la o școală „de nivelul” familiei sale.
Relatarea mamei, publicată pe Facebook
În postarea publicată pe Facebook, mama reproduce conversația pe care spune că a văzut-o pe grupul de WhatsApp al părinților.
„Dragi părinți, am decis să cumpărăm un videoproiector de ultimă generație pentru clasă, jaluzele electrice și un scaun ergonomic pentru doamna. Suma este de 500 de lei per copil. Vă rog să transferați banii până vineri, fără discuții.”
Potrivit relatării, mesajul ar fi fost urmat de liniște pe grup.
„Pe grup s-a așternut o liniște grea. Erau mulți părinți care de abia reușiseră să cumpere rechizitele de bază, făcând sacrificii uriașe, iar 500 de lei însemna aproape o treime dintr-un salariu minim.”
În continuarea poveștii, mama relatează că o altă femeie ar fi intervenit în conversație.
„O mamă mai timidă, văduvă, cu doi copii în întreținere, a prins curaj și a scris: «Doamna Rodica, e o sumă foarte mare. Fetița mea abia a început școala, chiar avem nevoie de jaluzele electrice și scaun scump? Putem da măcar în rate, câte 50 de lei?»”
Potrivit aceleiași relatări, răspunsul ar fi venit imediat:
„Doamnă, dacă nu aveți bani să vă țineți copilul la o școală de elită în oraș, de ce nu îl mutați la țară, unde condițiile sunt pentru nivelul dumneavoastră? Aici vrem doar ce e mai bun, nu stăm să ne împiedicăm de asistați sociali!”
Conversația de mai sus este reprodusă din relatarea publicată de o mamă pe Facebook. Nu avem acces la grupul original de WhatsApp și nu putem confirma independent identitatea persoanelor implicate sau autenticitatea conversației.
500 de lei pentru o clasă înseamnă mii de lei
Dincolo de disputa dintre părinți, suma ridică o întrebare simplă: ce înseamnă, în practică, 500 de lei pentru fiecare copil?
La o clasă cu 20 de elevi, contribuția ar ajunge la 10.000 de lei. Pentru 25 de elevi, suma ar fi de 12.500 de lei. La 30 de copii, părinții ar strânge 15.000 de lei.
În povestea relatată pe Facebook sunt menționate trei achiziții: un videoproiector, jaluzele electrice și un scaun ergonomic.
Nu există însă, în informațiile publice disponibile, facturi sau oferte care să permită verificarea sumei. Prin urmare, nu putem spune dacă cei 500 de lei reprezintă sau nu costul real al dotărilor.
Întrebarea juridică este alta: poate o asemenea contribuție să fie impusă părinților?
Ce spune legea despre banii părinților
Regulamentul-cadru pentru unitățile de învățământ preuniversitar permite comitetului de părinți să susțină întreținerea, dezvoltarea și modernizarea bazei materiale a clasei sau școlii. Sprijinul poate fi inclusiv financiar, prin asociația de părinți și cu respectarea legislației.
Există însă o prevedere importantă. Hotărârea comitetului de părinți nu este obligatorie. Regulamentul permite sprijinul financiar, dar nu transformă automat contribuția într-o obligație pentru fiecare familie.
Același regulament prevede că sponsorizarea unei clase nu poate atrage drepturi suplimentare pentru anumiți copii sau părinți. De asemenea, implicarea copiilor sau a personalului școlii în strângerea și gestionarea fondurilor este interzisă.
Aici apare diferența esențială dintre o contribuție voluntară pentru clasă și o sumă prezentată părinților ca fiind obligatorie.
Când discuția despre bani devine o discuție despre copii
Povestea are însă și o altă dimensiune.
O familie care poate plăti 500 de lei fără probleme nu se află în aceeași situație cu una care trebuie să împartă aceeași sumă între mâncare, facturi și rechizite.
Legea învățământului preuniversitar interzice segregarea școlară pe criteriul statutului socioeconomic al familiilor și al apartenenței la o categorie defavorizată. Legea definește segregarea ca o formă gravă de discriminare atunci când duce la acces inegal la educație și afectează demnitatea.
Asta nu înseamnă că replica prezentată în postarea de Facebook poate fi calificată automat drept discriminare. Pentru o asemenea concluzie ar trebui stabilite autenticitatea conversației, contextul și împrejurările concrete.
Dar ideea că un copil ar trebui să meargă la altă școală pentru că familia nu își permite o anumită sumă ridică o problemă evidentă despre egalitatea de șanse în educație.
„Școala de elită” și realitatea celor 500 de lei
Expresia „școală de elită”, folosită în relatarea mamei, deschide o discuție și mai largă.
O școală publică poate avea dotări mai bune decât alta. Poate avea părinți dispuși să contribuie voluntar. Poate avea proiecte, sponsorizări și echipamente suplimentare.
Dar diferențele dintre veniturile familiilor nu dispar la poarta școlii.
Un copil nu își alege veniturile părinților și nici nu ar trebui să suporte consecințele sociale ale acestora.
În același timp, părinții care își permit să contribuie financiar pot decide să susțină dotarea clasei. Regulamentul permite astfel de forme de sprijin, atât timp cât sunt respectate regulile aplicabile.
Problema apare atunci când sprijinul voluntar este transformat în presiune.
Fondul clasei: unde se termină contribuția și începe obligația?
În România, părinții au ajuns de mult să discute despre fondul clasei ca despre o realitate aproape firească a vieții școlare.
Legislația actuală face însă o distincție importantă. Părinții pot sprijini financiar școala, însă hotărârea comitetului de părinți nu este obligatorie.
Asta înseamnă că discuția despre un videoproiector, jaluzele sau un scaun ergonomic poate exista. Dar posibilitatea de a contribui nu este același lucru cu obligația de a plăti.
Iar dacă un părinte spune că nu își permite, soluția nu ar trebui să fie umilirea familiei sau punerea sub semnul întrebării a locului copilului în acea școală.
Pentru că, în final, povestea nu mai este despre un scaun de câteva sute de lei.
Este despre cât de mult poate costa, în România, să fii copilul unei familii care nu își permite să țină pasul cu ceilalți părinți.
