În Țara Oașului există un mod de a spune bucuria, dorul, iubirea, necazul sau chiar o glumă care nu seamănă cu nimic din ceea ce întâlnești în alte zone ale României. Se numește țâpuritură și este una dintre cele mai recognoscibile expresii ale culturii oșenești.
Pentru cine nu este familiarizat cu tradiția, țâpuritul poate părea, la prima vedere, un simplu strigăt cântat. În realitate, este mult mai mult decât atât. Țâpuritura este o formă de exprimare artistică orală, cântată într-un registru foarte înalt, adesea peste ritmul dansului și al ceterei, și poate transmite mesaje extrem de diferite, în funcție de moment și de oamenii cărora le este adresată. În Țara Oașului, tradiția este cunoscută și sub denumirile de „strâgată” sau „strâgătură”. Se practică în satele din zonă de către oameni de toate vârstele, de la copii până la bătrâni, atât individual, cât și în grup.
Un „strigăt” care spune o poveste
Țâpuritura nu are un singur rol. În trecut, ea putea apărea în numeroase momente ale vieții comunității. Oamenii țâpureau la nunți, hore și șezători, dar și în timpul muncilor câmpului sau al activităților gospodărești. În funcție de ocazie, versurile puteau fi adresate mirelui, miresei, nașilor, soacrei, fetelor, feciorilor sau gazdei.
De aici vine și una dintre particularitățile sale: țâpuritura nu este doar un cântec învățat și repetat. Ea poate deveni un adevărat dialog între membrii comunității. În timpul petrecerilor, strigăturile puteau fi inventate chiar pe loc, ca replică la ceea ce se întâmpla în jur. Cercetările etnografice descriu inclusiv situații în care tinerii se întreceau în strigături, iar acestea se înmulțeau și se intensificau pe măsură ce petrecerea avansa.
Temele sunt la fel de diverse. Există țâpurituri despre dragoste, dor, natură, păstorit sau chiar despre ceteraș, dar și repertorii dedicate unor momente precise. Cercetătorii împart, în linii mari, repertoriul în țâpurituri ocazionale – precum cele de nuntă sau funerare – și țâpurituri neocazionale, legate de teme ale vieții de zi cu zi.
Un rol important îl are și muzica. Țâpuritura este asociată cu „danțul”, melodia care îi oferă suport sonor, iar interpretarea este strâns legată de „ceteră”, instrumentul specific muzicii oșenești. Particularitatea tehnicii vocale este atât de puternică încât cercetătorii o descriu drept o tehnică de cântare specifică Țării Oașului.
La nunțile oșenești, țâpuriturile fac parte dintr-un întreg ritual în care se întâlnesc cântecul, dansul și diferite obiceiuri tradiționale. De altfel, autoritățile locale din Negrești-Oaș descriu țâpuritura drept un element care a ajuns să preia chiar funcții ale altor genuri tradiționale, până la punctul în care și colindele pot fi cântate în acest stil.
De ce este atât de importantă pentru oșeni
Poate cea mai importantă caracteristică a țâpuriturii este faptul că permite exprimarea directă a emoțiilor. Nu este nevoie de un discurs lung pentru a spune că îți este dor, că ești îndrăgostit, că te bucuri sau că vrei să-i transmiți cuiva un mesaj. Vocea devine instrumentul prin care sentimentul este transmis întregii comunități.
Tocmai această legătură cu viața oamenilor face ca țâpuritura să fie considerată una dintre cele mai importante expresii ale identității culturale din Oaș. Specialiștii au început să o documenteze sistematic, iar în 2021 Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Satu Mare a făcut demersuri pentru înscrierea țâpuriturii din Țara Oașului în Inventarul Național al Elementelor Vii de Patrimoniu Cultural Imaterial din România.
Există, de altfel, o cantitate importantă de material documentar adunat de cercetători de-a lungul timpului. Proiectele de cercetare dedicate țâpuriturii pornesc inclusiv de la aproximativ 250 de țâpurituri culese de cercetătoarea Ilona Szenik și urmăresc modul în care această formă de expresie s-a păstrat și s-a schimbat de-a lungul secolelor XX și XXI. Astăzi, țâpuritura poate fi întâlnită atât în comunitățile locale, cât și pe scenele spectacolelor de folclor. Însă esența ei rămâne aceeași: un glas ridicat peste muzică, prin care un oșean spune ceea ce simte.
Iar dacă pentru cineva din afara zonei pare doar un „strigăt”, pentru oamenii din Țara Oașului este o parte din felul în care comunitatea lor vorbește, petrece, iubește și își păstrează memoria.
