Un cablu tăiat. Un transformator incendiat. O linie ferată blocată. Un sistem informatic compromis. Un incendiu aparent banal într-un depozit sau un individ care fotografiază, de la distanță, o instalație pe lângă care mii de oameni trec zilnic fără să-i acorde atenție.
Într-o țară aflată la frontiera estică a NATO, sabotajul nu trebuie să arate ca într-un film de război și nici să înceapă cu o explozie. Uneori începe cu un telefon, cu o fotografie, cu cineva recrutat pentru bani.
România a primit, în această săptămână, încă o confirmare că amenințarea nu mai este doar ipotetică. Pe 8 septembrie 2026, Serviciul Român de Informații a anunțat că, împreună cu DIICOT, structuri ale Ministerului Afacerilor Interne, Direcția Generală de Informații a Apărării și servicii partenere din străinătate, a prevenit o operațiune de sabotaj coordonată de Federația Rusă pe teritoriul României.
În centrul operațiunii se afla un cetățean rus stabilit în România și monitorizat de SRI încă din februarie. Potrivit Serviciului, acesta documenta foto-video centre de comunicații, baze militare românești utilizate de aliații NATO, sedii ale unor instituții din Sistemul Național de Apărare, Ordine Publică și Siguranță Națională și infrastructuri critice.
Nu era primul caz
SRI spune explicit că modul de operare identificat în 2026 seamănă cu cel al rețelelor de sabotori coordonate de entități din Federația Rusă și cu operațiuni dejucate anterior în România, în 2024 și 2025.
Războiul din Ucraina se desfășoară dincolo de frontieră. Războiul hibrid nu respectă însă aceeași graniță.
O țară întreagă funcționează prin câteva sisteme pe care nu ne permitem să le pierdem
Când spunem „infrastructură critică”, imaginea unei baze militare este probabil prima care apare. În realitate, termenul acoperă mult mai mult.
Electricitatea care ajunge dimineața în priză, gazul, alimentarea cu apă, telecomunicațiile, transporturile, sistemele bancare, spitalele, serviciile digitale și instituțiile care trebuie să funcționeze inclusiv în timpul unei crize fac parte din ecosistemul de care depinde funcționarea statului.
România are un sistem legal prin care asemenea infrastructuri sunt identificate, desemnate și protejate, iar Centrul Național de Coordonare a Protecției Infrastructurilor Critice, structură a Ministerului Afacerilor Interne, este autoritatea națională de coordonare în domeniu.
Lista sectoarelor spune, de fapt, povestea unei țări moderne: energie, transporturi, sector bancar, infrastructuri ale pieței financiare, sănătate, apă potabilă, administrație, infrastructură digitală și alte servicii esențiale.
Nu toate obiectivele sunt însă făcute publice și există un motiv evident pentru asta.
O hartă reală a infrastructurilor critice ale României nu este o hartă turistică. Informațiile privind vulnerabilitățile, sistemele de protecție sau punctele a căror scoatere din funcțiune ar produce efecte în cascadă sunt, prin natura lor, sensibile.
Putem însă desena o altfel de hartă: cea a sectoarelor pe care un stat ostil ar încerca să le observe, să le testeze sau să le perturbe.
Energia este unul dintre ele.
Transporturile sunt altul.
Comunicațiile sunt esențiale.
Porturile și infrastructura din zona Mării Negre au dobândit o importanță și mai mare după declanșarea războiului din Ucraina.
Iar infrastructura militară și logistică utilizată de România și aliații NATO este, inevitabil, o zonă de interes pentru serviciile unui stat ostil.
Exact această ultimă categorie apare în comunicatul SRI din septembrie: suspectul ar fi primit instrucțiuni pentru realizarea unor materiale foto-video cu obiective de interes strategic militar, inclusiv aeronave cargo ucrainene Antonov aflate temporar în România.
Nu trebuie să fii spion ca să fii folosit într-o operațiune de sabotaj
Poate cea mai importantă informație din cazul anunțat de SRI nu privește însă obiectivele fotografiate.
Privește oamenii.
Serviciul spune că Federația Rusă continuă să folosească persoane din categorii vulnerabile pentru asemenea activități.
Este o schimbare importantă față de imaginea clasică a agentului secret infiltrat ani întregi într-un stat advers. Pentru unele operațiuni hibride nu mai este necesar un profesionist al serviciilor de informații trimis direct de Moscova.
Poate fi suficient un intermediar, un telefon, o aplicație criptată și o persoană dispusă să execute o sarcină.
România a mai întâlnit acest model.
În ianuarie 2025, SRI anunța că dejucase o altă operațiune de sabotaj instrumentată de Federația Rusă. Un cetățean columbian ajuns în România fusese identificat înainte să își ducă planul la capăt, iar Serviciul preciza atunci că suspectul primise un instructaj și indicații explicite privind țintele, inclusiv fotografii pe telefon.
Privite separat, cazurile pot părea episoade izolate.
Privite împreună, încep să formeze un tipar.
Și România nu este singură.
În iulie 2026, Uniunea Europeană a acuzat public Rusia de desfășurarea unui ecosistem de activități cibernetice ostile, în care sunt implicați actori statali și nestatali, de la servicii de informații până la grupări de criminalitate informatică și hacktiviști. Consiliul UE a indicat inclusiv România printre statele vizate și a menționat infiltrarea rețelelor guvernamentale și sabotarea infrastructurilor critice între tipurile de activități atribuite acestui ecosistem.
Războiul hibrid are tocmai această particularitate: adversarul încearcă să rămână sub pragul care ar transforma incidentul într-un atac militar convențional.
Un server poate cădea.
Un incendiu poate părea accidental.
Un om poate părea un infractor de drept comun.
O fotografie poate părea fotografia unui turist.
Până când piesele sunt puse împreună.
Cine păzește, de fapt, România?
Răspunsul nu încape într-un singur acronim.
SRI are atribuții în domeniul securității naționale și contracarării amenințărilor de acest tip. Ministerul Apărării și structurile sale protejează componenta militară. Ministerul Afacerilor Interne are propriile responsabilități, iar Centrul Național de Coordonare a Protecției Infrastructurilor Critice coordonează la nivel național domeniul rezilienței entităților critice și al protecției infrastructurilor critice.
În sectorul „Securitate națională”, responsabilitățile sunt împărțite între MApN, MAI, Ministerul Economiei, Ministerul Justiției, STS, SIE și SRI.
Peste această arhitectură există operatorii infrastructurilor înseși, fie că vorbim despre companii publice, companii private sau instituții ale statului.
Iar filosofia de securitate s-a schimbat.
România încearcă să treacă de la ideea clasică de a „păzi” un obiectiv la cea de reziliență: dacă apare o perturbare, sistemul trebuie să poată continua să funcționeze, să limiteze efectele și să își revină rapid.
Legea 294/2024 privind reziliența entităților critice a introdus în dreptul românesc cadrul european stabilit prin Directiva UE 2022/2557, iar CNCPIC descrie noua abordare ca fiind una care depășește protecția fizică și include securitatea cibernetică, continuitatea activității, lanțurile de aprovizionare și alte riscuri care pot afecta serviciile esențiale.
Cu alte cuvinte, întrebarea nu mai este doar dacă un gard poate fi trecut.
Întrebarea este ce se întâmplă după ce ceva trece de gard.
Dacă o componentă dispare, există alta?
Dacă un sistem informatic este compromis, serviciul poate continua?
Dacă o instalație este indisponibilă, efectul poate fi izolat înainte să se propage?
Aceasta este diferența dintre protecție și reziliență.
Iar în septembrie 2026, autoritățile au aprobat lista entităților critice identificate în baza noii legislații, semn că mecanismul introdus după adoptarea cadrului european începe să fie aplicat concret.
Marea Neagră schimbă ecuația
Există însă o particularitate pe care România nu o poate muta prin lege: geografia.
Suntem la Marea Neagră.
Suntem la frontiera NATO.
Suntem vecinii Ucrainei.
Pe teritoriul României există infrastructură militară utilizată împreună cu aliații, iar prin țară trec fluxuri logistice importante pentru regiune.
În iunie 2026, un episod produs chiar în Portul Constanța a arătat cât de repede poate apărea un risc neobișnuit într-o zonă strategică. Ministerul Apărării a anunțat atunci că o dronă navală fusese observată în dana 78, iar ulterior obiectul s-a autodetonat, fără victime. MApN a precizat că dispozitivul nu aparținea Armatei Române, cazul fiind preluat de procurori.
Incidentul nu trebuie confundat automat cu un act de sabotaj rusesc, în lipsa unei asemenea concluzii oficiale.
Dar arată mediul de securitate în care funcționează astăzi infrastructura românească.
Pericolele nu mai vin într-o singură formă.
Pot veni din aer, de pe mare, prin internet sau printr-un om care primește instrucțiuni de la sute ori mii de kilometri distanță.
Și tocmai aici apare cea mai incomodă întrebare.
Nu dacă România poate păzi fiecare kilometru de cale ferată, fiecare instalație energetică, fiecare centru de comunicații sau fiecare obiectiv strategic.
Nu poate.
Nicio țară nu poate.
Întrebarea este dacă România poate observa suficient de repede momentul în care cineva începe să le studieze cu alte intenții.
În cazul anunțat pe 8 septembrie, răspunsul a fost da.
Suspectul era monitorizat din februarie, iar operațiunea despre care SRI afirmă că era coordonată de Federația Rusă a fost oprită înainte ca sabotajul să se producă.
Este însă deja cel puțin al treilea an consecutiv în care serviciul vorbește despre asemenea tentative pe teritoriul României.
Asta schimbă întrebarea.
Sabotajul rusesc nu mai poate fi tratat exclusiv ca scenariul ipotetic pentru care statul trebuie să fie pregătit.
A devenit scenariul pe care statul spune că deja îl împiedică.
Iar într-un război purtat intenționat în zona gri dintre pace și conflict deschis, poate că acesta este cel mai complicat lucru de apărat: infrastructura trebuie să continue să funcționeze, populația să își continue viața, iar cei care încearcă să o perturbe să fie identificați înainte ca o fotografie aparent banală să devină pregătirea pentru următorul sabotaj.
