În câteva zile, gările din România se vor umple din nou de tineri cu valize prea mari pentru câteva haine și prea mici pentru tot ce lasă acasă. Vor veni la București, Iași, Cluj, Timișoara, Brașov. Unii pentru prima dată. Părinții îi vor conduce până la tren, le vor mai strecura niște bani în buzunar și, aproape inevitabil, îi vor întreba dacă au luat pachetul cu mâncare.
Imaginea aceasta pare banală. Aproape romantică. Așa am început facultatea de generații întregi. Numai că în 2026 pachetul de acasă nu mai este doar gestul unei mame care vrea să știe că odrasla ei mănâncă bine. Pentru multe familii a devenit parte dintr-un sistem paralel de finanțare a educației românești.
Statul oferă facultatea „gratuită”. Familia plătește posibilitatea de a ajunge la ea. Aici este diferența pe care o ascundem foarte comod atunci când discutăm despre accesul la educație.Poți să nu plătești taxă de școlarizare și totuși să nu-ți permiți facultatea.
În septembrie, când studenții au început din nou goana după locuințe, o garsonieră ajunsese la aproximativ 400 de euro pe lună în București și Cluj. În Iași, Craiova, Galați sau Ploiești vorbim despre 300–350 de euro. Chiar și acolo unde prețurile sunt mai mici, costurile nu se termină la ușa apartamentului: urmează utilitățile, mâncarea, transportul, materialele pentru facultate și toate cheltuielile mici care, puse împreună, încetează să mai fie mici.
În același timp, Ministerul Educației a pus în discuție menținerea bursei sociale minime la 925 de lei. Organizațiile studențești cer cel puțin 1.050 de lei și spun că propriile calcule duc costul minim lunar al unui student la peste 2.000 de lei. Doar masa ar însemna în jur de 1.000 de lei, iar cazarea la cămin între 400 și 700 de lei. Nu trebuie să fii economist ca să vezi problema. Trebuie doar să scazi.
Am transformat facultatea într-un test financiar pentru familie
Ne place enorm propoziția „cine vrea să învețe, învață”. Sună bine. Pune responsabilitatea pe individ și ne scapă pe toți ceilalți de o conversație incomodă. Dar doi absolvenți de liceu cu aceeași medie, aceeași inteligență și aceeași dorință de a merge la facultate nu pornesc neapărat din același loc.
Unul primește cheile unei garsoniere cumpărate de părinți în orașul universitar. Celălalt deschide OLX-ul și calculează dacă poate împărți o cameră cu încă două persoane. Unul își sună părinții să le povestească despre primul seminar. Celălalt îi sună să le spună că proprietarul cere garanția și chiria în avans.
Unul poate accepta un internship neplătit pentru experiență. Celălalt termină cursurile și pleacă la muncă pentru că trebuie să-și plătească luna următoare. Și peste trei ani îi punem unul lângă altul și le spunem că au avut aceleași oportunități. Nu le-au avut.
Problema devine și mai mare când ieșim din marile centre universitare. Consiliul Uniunii Europene nota chiar în recomandările publicate în această lună că părăsirea timpurie a educației rămâne mult mai ridicată în România rurală decât în orașe: 23,7% față de 4,6%. Tot acolo apare o diferență uriașă privind studiile superioare: în mediul rural, numai 6,6% dintre adulți au studii terțiare, față de 37,3% în orașe.
Asta spune ceva mult mai important decât o statistică despre facultăți. Locul în care te-ai născut încă poate influența enorm distanța până la o diplomă. Iar când copilul unei familii dintr-un sat reușește să treacă de toate barierele școlii, ia Bacalaureatul și intră la o universitate din București, Iași sau Cluj, noi îi prezentăm nota de plată.
Chirie. Garanție. Mâncare. Transport. Cărți. Laptop. Uneori taxă.
Și îi spunem: felicitări, ai intrat.
Poate că nu tinerii trebuie să „se descurce” mai bine
Există o expresie românească pe care o folosim aproape admirativ: „se descurcă”. Studentul muncește seara și se descurcă. Părinții îi trimit pachet și se descurcă. Mai pune unul dintre colegi 100 de lei și se descurcă. Mai întârzie chiria câteva zile și se descurcă. Mai sare peste o masă, mai renunță la o carte, mai merge pe jos câteva stații, mai cere niște bani acasă cu sentimentul acela îngrozitor că părinții poate nu-i au nici ei. Se descurcă.
Am transformat capacitatea oamenilor de a compensa deficiențele sistemului într-o virtute națională. Dar educația nu ar trebui construită în jurul rezistenței la lipsuri. Și nici munca în timpul facultății nu este problema în sine. Să lucrezi poate însemna independență, experiență și maturizare. Devine o problemă când studentul nu mai muncește pentru experiență, ci pentru dreptul de a rămâne student.
România are deja o problemă serioasă cu tinerii pe piața muncii. Datele INS pentru trimestrul al doilea din 2026 arată o rată a șomajului de 29,9% în rândul celor cu vârste între 15 și 24 de ani, cea mai ridicată dintre grupele de vârstă analizate.
Le cerem să studieze. Le cerem experiență înainte să aibă experiență. Le cerem să muncească pentru a-și permite să studieze. După aceea ne mirăm că sunt obosiți. Poate că adevărata discuție despre educație în România nu mai este doar despre programa școlară, examene sau câte universități avem în clasamente.
Poate că trebuie să vorbim și despre cât costă efectiv să fii suficient de sărac încât 925 de lei să conteze enorm și suficient de ambițios încât să vrei să studiezi într-un oraș aflat la 300 de kilometri de casă.
Pentru că în spatele fiecărei statistici există scena aceea din gară. Un copil devenit adult peste vară. O valiză. O mamă care verifică pentru a treia oară dacă a pus tot. Un tată care îi mai dă niște bani, deși poate până la salariu mai sunt două săptămâni. Și pachetul. Întotdeauna pachetul.
România poate continua să privească imaginea aceasta ca pe o tradiție frumoasă a vieții de student. Sau poate începe să vadă ce este uneori, de fapt: familia care încearcă, cu două caserole și câteva sute de lei puse într-un buzunar, să acopere distanța dintre promisiunea unei educații accesibile și costul ei real.
