Cât plastic consumăm într-o viață? Ani la rând, răspunsul care a făcut înconjurul lumii a fost „un card bancar pe săptămână”. Cercetările recente oferă însă o imagine mai complicată.
Un studiu publicat în februarie 2026 în Journal of Hazardous Materials Advances estimează că un om poate ingera aproximativ 223,7 milioane de particule de microplastic de-a lungul vieții. Cifra este o estimare, nu o numărătoare efectivă. Iar intervalul posibil este uriaș, de la aproximativ 95 de milioane până la 5,35 miliarde de particule.
223,7 milioane de particule într-o viață
Studiul, intitulat „Lifetime exposure to microplastics: From consumption to distribution in the body”, a analizat expunerea prin alimente, lichide, aer și recipiente din plastic.
Autorii au încercat să estimeze cât de mult se schimbă expunerea de la copilărie până la bătrânețe. Modelul lor indică aproximativ 223,7 milioane de particule ingerate într-o viață.
Cercetătorii estimează că aproximativ 59% dintre particulele ingerate s-ar acumula în organism, iar aproximativ 41% ar fi eliminate prin urină și materii fecale.
Este important însă să nu tratăm aceste procente ca pe o măsurătoare exactă. Autorii subliniază limitele metodelor actuale de detectare și lipsa unor protocoale standardizate.
Și ce s-a întâmplat cu „cardul de plastic”?
Celebrul „card pe săptămână” vine dintr-o estimare publicată în 2019, care vorbea despre aproximativ 5 grame de microplastice ingerate săptămânal.
Comparația a devenit virală pentru că era foarte ușor de înțeles. Un card bancar cântărește aproximativ cinci grame, iar imaginea a făcut problema accesibilă publicului.
Numai că nu era o măsurătoare exactă pentru fiecare om.
Cercetarea din 2026 privește problema diferit. În loc să transforme totul într-o singură cantitate exprimată în grame, urmărește numărul estimat de particule și expunerea pe parcursul vieții.
De unde ajunge plasticul în noi?
Microplasticele pot ajunge în organism prin apă, alimente și aer.
EFSA, Autoritatea Europeană pentru Siguranța Alimentară, notează că astfel de particule au fost detectate în numeroase produse alimentare și în apa potabilă. Sursele pot include ambalajele, dar și degradarea altor materiale plastice.
Un review publicat în 2026 în Journal of Hazardous Materials arată că printre principalele tipuri de polimeri identificate în probe umane se numără polietilena, polipropilena, polistirenul, PET-ul și PVC-ul.
Plasticul nu mai este, așadar, doar obiectul pe care îl vedem.
O parte din el se transformă în particule suficient de mici încât să circule prin mediul înconjurător.
Nu doar îl înghițim. Îl și respirăm
Un review publicat pe 15 ianuarie 2026 în Journal of Hazardous Materials a analizat 70 de studii de biomonitorizare umană, realizate între 2019 și 2025. Cercetătorii au analizat micro și nanoplastice în diferite țesuturi și fluide ale organismului.
Particulele au fost raportate în probe provenite din sistemele digestiv, reproductiv, circulator și respirator.
Studiul atrage însă atenția asupra unei probleme importante: metodele de măsurare diferă foarte mult între cercetări. Particulele foarte mici, în special nanoplasticele, sunt încă dificil de cuantificat.
Asta înseamnă că ceea ce detectăm astăzi s-ar putea să fie doar o parte din expunerea reală.
Plasticul a fost găsit în organism. Dar ce face acolo?
Aici lucrurile devin mai complicate.
O revizuire sistematică publicată la 27 februarie 2026 în Environmental Health a analizat studiile realizate direct pe oameni și a urmărit efectele asociate micro și nanoplasticelor. Cercetătorii au discutat mecanisme precum stresul oxidativ, inflamația și perturbările sistemului endocrin și imunitar.
Dar autorii subliniază o limitare esențială: majoritatea studiilor disponibile nu pot demonstra că microplasticele cauzează direct problemele de sănătate observate.
Cu alte cuvinte, există semnale care merită investigate, dar încă nu avem un verdict medical definitiv.
De ce nu poate ști nimeni cifra exactă?
Pentru că microplasticele nu sunt toate la fel.
Contează dimensiunea, forma, tipul de plastic și metoda prin care este detectată particula.
Un alt review publicat în iunie 2026 în Hybrid Advances a analizat 197 de articole despre biomonitorizarea microplasticelor la oameni. Concluzia este importantă: faptul că o particulă este detectată într-o probă biologică nu ne spune automat cât a fost absorbită, cât timp a rămas în organism sau ce doză internă relevantă a produs.
Mai mult, autorii notează că niciun studiu nu a demonstrat până acum o relație cauzală directă între microplasticele detectate în organism și efecte clinice negative la oameni.
De aceea, cifra de 223,7 milioane trebuie privită ca o estimare științifică, nu ca un contor universal al plasticului din organism.
Putem reduce expunerea?
Complet, probabil nu.
Putem însă reduce unele surse evitabile. Folosirea mai rară a produselor de unică folosință, reducerea ambalajelor inutile și evitarea încălzirii alimentelor în recipiente din plastic sunt măsuri simple.
Contează și mediul interior. Aerisirea și curățarea prafului pot limita expunerea la particule și fibre din locuință.
Nu trebuie să aruncăm toate obiectele din plastic din casă. Plasticul este prea bine integrat în viața modernă pentru un asemenea plan.
Plasticul pe care nu îl vedem este cel mai greu de evitat
Nu știm încă exact cât plastic ajunge în organismul unui om de-a lungul vieții. Studiul din 2026 estimează 223,7 milioane de particule ingerate, dar intervalul este atât de larg încât cifra trebuie privită ca un reper, nu ca o certitudine.
Știm însă că microplasticele au ajuns în apă, alimente, aer și probe biologice umane. Cercetătorii încearcă acum să afle cât rămâne în organism și ce efecte poate avea expunerea pe termen lung.
Poate că acesta este și motivul pentru care povestea cu „un card de plastic pe săptămână” nu mai este cea mai interesantă.
Mai interesant este că, în 2026, încă încercăm să aflăm cât plastic purtăm cu noi fără să îl putem vedea.
Și, spre deosebire de o sticlă de plastic, particulele acestea nu vin cu etichetă.
