Cu mai bine de un secol înainte de Tinder, românii își căutau jumătatea prin anunțuri matrimoniale publicate în ziare. Iar unul dintre aceste anunțuri, datat 1909, demonstrează că oamenii aveau pretenții și atunci. Doar că, în loc de swipe-uri, aveau câteva rânduri de ziar și o fotografie.
CV-ul mirelui
„Candidatul” avea 29 de ani, era ofițer în rezervă și ținea să precizeze că este inteligent. Avea un venit anual de 3.000 de coroane, o avere de 6.000 de coroane și urma să moștenească alte 10.000-15.000. Practic, omul își făcuse CV-ul înainte să existe LinkedIn.
După ce își prezintă situația financiară, trece la ce caută: o româncă frumoasă, cultă, gospodină, cu „viață nepătată”, fără capricii și pretenții, căreia să-i placă viața la țară. Mai mult, viitoarea soție trebuia să aibă 6.000 de coroane în numerar și mobilă pentru patru camere. Dragostea era importantă, dar aparent venea și cu inventar.
Cerința principală era însă formulată memorabil: tânăra trebuia să știe „cât de puțin” să cânte la pian, dar „cu atât mai bine” să știe să învârtă lingura la foc. Cu alte cuvinte, dacă nu ieșea concertul, măcar să iasă ciorba.
De la anunțul matrimonial la aplicațiile de dating
Astăzi avem Tinder, Bumble și alte aplicații în care ne prezentăm prin fotografii, ocupație, pasiuni și câteva rânduri despre ceea ce căutăm. În 1909, mecanismul era surprinzător de asemănător: îți prezentai „oferta”, spuneai ce aștepți de la partener și atașai o fotografie.
S-au schimbat tehnologia și, poate, unele dintre criterii, însă principiul a rămas același: „uite cine sunt și uite ce caut”.
În 1909, dacă nu știai să „învârți lingura la foc”, puteai să uiți de oferta domnului, indiferent cât de frumoasă sau cultă erai. Astăzi, din fericire, o asemenea lipsă de calificare nu mai este chiar un capăt de lume. Avem aplicații de livrare, restaurante și, pentru situațiile cu adevărat complicate, chiar și butonul de „repetă comanda”.
