România nu pierde profesori doar pentru că îi plătește insuficient, ci pentru că le cere să rezolve aproape toate problemele școlii fără să le ofere autoritate reală, stabilitate sau sprijin.
Salariile au crescut în ultimii ani, însă birocrația, schimbările legislative, clasele dificile, presiunea părinților și lipsa unei perspective profesionale continuă să-i împingă pe unii dintre cei mai implicați dascăli către mediul privat sau spre o altă meserie.
Nu există o statistică oficială care să arate câți dintre cei care părăsesc sistemul sunt „profesori buni”, pentru că performanța lor nu este măsurată coerent. Există însă cifre care arată dimensiunea fenomenului: 367 de profesori au demisionat numai în perioada septembrie–decembrie 2025, după modificarea normei didactice, dintre care 114 erau titulari sau debutanți, iar 253 erau angajați pe perioadă determinată ori pe durata viabilității postului.
Numărul poate părea redus într-un sistem cu sute de mii de angajați, dar fiecare plecare devine importantă atunci când afectează discipline la care școlile găsesc deja cu dificultate oameni calificați. La materiile reale, în mediul rural și în comunitățile vulnerabile, înlocuitorul unui profesor bun nu așteaptă întotdeauna la ușa școlii.
Salariul contează, dar nu explică întreaga problemă
Ani la rând, profesorii au invocat salariile mici drept principal motiv pentru care cariera didactică nu mai atrage absolvenți foarte bine pregătiți. Majorările obținute după greva din 2023 au schimbat parțial situația, iar datele OECD arată o imagine mai nuanțată decât discursul public obișnuit.
Potrivit raportului „Education at a Glance 2025”, veniturile efective ale profesorilor din învățământul primar din România erau cu aproximativ 14% mai mari decât veniturile angajaților cu studii superioare care lucrează cu normă întreagă. OECD avertizează însă că asemenea comparații trebuie interpretate cu prudență, deoarece includ sporuri și alte plăți, compară medii statistice și nu surprind diferențele dintre debutanți, titulari sau profesorii care obțin venituri suplimentare prin plata cu ora. Datele OECD pot fi consultate aici.
Problema nu mai poate fi redusă, așadar, la o singură cifră de pe fluturașul de salariu. Pentru un profesor bun, întrebarea este și câtă muncă nevăzută trebuie să presteze pentru acel venit: pregătirea lecțiilor, corectarea lucrărilor, discuțiile cu părinții, planurile remediale, rapoartele, comisiile, proiectele și documentele cerute succesiv de conducerea școlii, inspectorat sau minister.
Datele TALIS 2024 arată că aproape jumătate dintre profesorii români consideră volumul excesiv de sarcini administrative o sursă de stres profesional. Aproximativ unul din cinci semnalează și un nivel semnificativ de zgomot și dezordine în clasă, iar timpul consumat pentru menținerea disciplinei a crescut față de 2018. În același timp, aproape nouă din zece profesori spun că sunt mulțumiți, în ansamblu, de profesia lor. Profilul României realizat de OECD descrie, practic, un paradox: oamenii încă găsesc sens în meserie, dar condițiile în care o practică îi consumă.
Acest lucru explică de ce un profesor poate iubi predarea și, totuși, poate decide să plece. Nu renunță neapărat la elevi, ci la sistemul construit în jurul clasei.
Presiunea a crescut și după majorarea normei didactice, introdusă începând cu anul școlar 2025–2026. Pentru mulți profesori, cele două ore suplimentare de predare nu înseamnă doar două ore petrecute la catedră, ci și lecții pregătite, evaluări, corecturi și responsabilitatea unor clase suplimentare.
Liderul Federației Sindicatelor din Educație „Spiru Haret”, Marius Nistor, a criticat situația profesorilor cu experiență cărora li se mărește norma, afirmând: „Nu poți să-i crești norma didactică cu patru ore”. Acesta a susținut că măsura îi afectează inclusiv pe profesorii cu peste 25 de ani de activitate și gradul didactic I. Declarația a fost publicată de Edupedu.
În vara anului 2025, fostul ministru al Educației Daniel David apăra măsurile de austeritate, explicând că acestea sunt „necesare, nu dorite” și avertizând direct că nu existau bani pentru plata integrală a salariilor și burselor până la sfârșitul anului. Mesajul fostului ministru a fost relatat de Digi24.
Pentru profesori, asemenea explicații transmit însă un semnal greu de ignorat: educația este declarată prioritate în discursurile oficiale, dar devine una dintre primele zone în care statul caută economii atunci când bugetul intră în criză.
Profesorii performanți au alternative, sistemul le oferă prea puține motive să rămână
Un profesor competent poate preda în mediul privat, poate lucra într-un centru educațional, poate oferi pregătire individuală, poate crea materiale didactice online sau se poate orienta către un domeniu în care competențele sale sunt mai bine plătite. Profesorii de informatică, limbi străine, matematică, fizică sau chimie au, de regulă, și alternative profesionale clare în afara școlii.
Tocmai aici apare vulnerabilitatea sistemului public: oamenii cei mai bine pregătiți sunt adesea și cei care pot pleca cel mai ușor.
Un profesor performant nu cere doar un salariu decent. El are nevoie de autonomie, criterii corecte de promovare, formare profesională relevantă și sentimentul că munca bine făcută este recunoscută. În sistemul românesc, evoluția profesională depinde încă în mare măsură de vechime, grade didactice și acumularea unor documente, nu de impactul real pe care profesorul îl are asupra elevilor.
Diferența dintre un cadru didactic care își actualizează permanent metodele și unul care repetă aceleași lecții timp de două decenii nu se reflectă întotdeauna în statut sau venit. Atunci când performanța nu produce o recompensă clară, profesorul bun poate ajunge la concluzia că efortul suplimentar este o formă de voluntariat.
La aceasta se adaugă relația tot mai tensionată cu părinții și elevii. Profesorului i se cere să mențină disciplina, să obțină rezultate, să prevină abandonul, să identifice probleme emoționale și să adapteze predarea fiecărui copil, dar instrumentele prin care poate interveni sunt limitate. În schimb, orice notă, absență sau conflict poate genera reclamații, explicații și noi documente.
OECD arată că profesorii care se confruntă cu intimidări, abuz verbal sau cu un nivel ridicat de stres legat de disciplina clasei au o probabilitate de aproximativ două ori mai mare de a intenționa să părăsească profesia în următorii cinci ani. Concluzia apare în raportul TALIS 2024.
În școlile din mediul rural, problema capătă o dimensiune suplimentară. Unele cadre didactice sunt obligate să predea în mai multe unități pentru a-și completa norma, să parcurgă zilnic distanțe mari și să suporte costurile navetei, uneori decontate cu întârziere. În septembrie 2026, inspectorul școlar general din Botoșani declara că există profesori care predau în cinci școli pentru a-și completa norma de 20 de ore săptămânale.
În asemenea condiții, plecarea nu mai reprezintă un gest impulsiv, ci o decizie rațională. Sistemul îi cere profesorului să fie simultan pedagog, birocrat, mediator, consilier, agent de disciplină și responsabil pentru rezultate asupra cărora nu are control deplin.
România nu riscă să rămână fără niciun om la catedră, ci să piardă treptat exact profesorii care pot ridica nivelul unei școli. Locurile vor fi ocupate, orele vor apărea în catalog, iar statisticile vor continua să arate că anul școlar a început în condiții normale. Ceea ce nu se vede imediat este scăderea calității.
Un sistem educațional nu se prăbușește doar atunci când nu mai are profesori. Se degradează și atunci când oamenii foarte buni încetează să mai creadă că merită să rămână.
