Există un moment în care un rezultat prost nu mai poate fi pus pe seama pandemiei, a profesorilor, a părinților, a telefoanelor, a programei sau a vreunei conjuncții nefavorabile a astrelor.
Există un moment în care trebuie să te uiți pur și simplu la cifre și să recunoști ceea ce toată lumea din sistem știe deja, dar prea puțini au curajul să spună cu voce tare: România are o problemă profundă cu educația, iar cea mai gravă parte a problemei nu este rezultatul prost, ci faptul că am început să-l considerăm normal.
Rezultatele PISA 2025, publicate de OCDE pe 8 septembrie, sunt încă o fotografie făcută sistemului românesc de educație. Și fotografia nu este deloc măgulitoare. Elevii români au obținut, în medie, 425 de puncte la științe, 419 la matematică și doar 413 la lectură, toate cele trei rezultate fiind sub mediile OCDE, de 482, 463 și, respectiv, 461 de puncte. La rezolvarea computațională a problemelor, domeniu introdus în această ediție pentru a vedea cât de pregătiți sunt elevii pentru lumea digitală, România a obținut 442 de puncte, față de media OCDE de 500.
Dar cifrele medii pot fi înșelătoare. Sună tehnic, rece, aproape inofensiv. „419 la matematică” nu spune mare lucru unui părinte care își trimite copilul dimineața la școală. Spus pe românește, însă, rezultatul este mult mai greu de digerat: doar 48% dintre elevii români ajung la nivelul minim de competență la matematică. La lectură ajung la nivelul minim 52%, iar la științe 54%. Cu alte cuvinte, aproape jumătate dintre adolescenții de 15 ani nu reușesc să atingă nici măcar pragul pe care OCDE îl consideră necesar pentru a demonstra un nivel de bază de competență.
Și aici începe adevărata problemă.
Ne-am obișnuit să discutăm despre școală ca despre o fabrică de diplome, nu ca despre o instituție care trebuie să formeze oameni capabili să înțeleagă lumea în care trăiesc.
Un elev poate lua note bune, poate învăța pentru teză, poate reproduce comentarii, formule și definiții, poate memora lecții întregi și poate ajunge, în cele din urmă, să țină în mână o diplomă. Dar toate acestea devin aproape irelevante dacă, la 15 ani, întâlnește o problemă pe care nu a mai văzut-o exact în manual și nu știe ce să facă cu ea. Asta testează PISA: nu cât de bine poate copilul să recite lecția, ci dacă știe să folosească ceea ce a învățat. Iar România are probleme exact aici.
Școala care îi învață pe copii să reproducă, dar nu să gândească
Poate cea mai cinică reacție la rezultatele PISA ar fi să spunem că „și alte țări au scăzut” sau că pandemia a afectat întregul sistem educațional mondial. Este adevărat că rezultatele OCDE au scăzut în mai multe țări, iar educația traversează o criză internațională. Numai că această explicație nu ne mai poate servi la nesfârșit drept scut. România nu a descoperit în 2026 că școala are probleme, iar rezultatele din 2025 nu sunt un accident izolat.
La noi, problema este mai veche decât pandemia.
În matematică și lectură, rezultatele din 2025 sunt mai slabe decât în urmă cu aproximativ un deceniu. Comparativ cu 2015, proporția elevilor care nu ating nivelul minim a crescut cu 12 puncte procentuale la matematică, cu 9 puncte la lectură și cu 7 puncte la științe. Nu mai vorbim, așadar, despre o generație care a avut ghinionul să treacă prin COVID. Vorbim despre o problemă structurală.
Și dacă tot vorbim despre structură, poate ar trebui să avem curajul să punem întrebarea pe care sistemul o evită de ani de zile: ce anume îi învățăm pe copii?
Pentru că avem un paradox aproape absurd. Trăim într-o economie în care inteligența artificială, automatizarea și tehnologia schimbă piața muncii într-un ritm amețitor, iar școala românească încă se luptă cu memorarea și reproducerea informației. În timp ce lumea reală îi cere unui tânăr să compare informații, să distingă adevărul de manipulare, să rezolve probleme, să lucreze cu date și să gândească critic, noi încă putem transforma o oră de curs într-un exercițiu de copiat de pe tablă. Iar apoi ne mirăm că elevul nu știe să rezolve o problemă din viața reală.
Mai grav este că România pare să accepte această situație fără să mai aibă reflexul revoltei. În 2022, Ministerul Educației vorbea despre un sistem „rezilient”, pentru că România nu înregistrase pierderi semnificative față de 2018. În 2025, rezultatele arată că matematica și științele au rămas aproximativ la același nivel, în timp ce lectura a pierdut 16 puncte.
Dar să fim serioși: un sistem nu devine performant doar pentru că nu se prăbușește.
Dacă o mașină merge de ani de zile cu motorul defect, faptul că încă înaintează nu înseamnă că este o mașină performantă. Înseamnă doar că încă nu s-a oprit. România are exact această problemă. Confundăm rezistența cu progresul. Iar între timp, copiii plătesc nota de plată.
Nu toți, desigur. Cei care au părinți educați, bani pentru meditații, acces la cărți, laptopuri, cursuri, limbi străine și un mediu familial stabil au șanse incomparabil mai mari să recupereze ceea ce școala nu le oferă. Ceilalți rămân în urmă.
Datele PISA confirmă brutal această ruptură. În România există diferențe de aproximativ 100 de puncte între elevii din mediul urban și cei din mediul rural în toate cele trei domenii principale: 109 puncte la matematică, 98 la științe și 94 la lectură. Asta nu mai este doar o problemă educațională ci o problemă de societate.
Pentru că atunci când locul în care se naște un copil ajunge să-i influențeze atât de puternic șansele de a înțelege matematica, de a citi un text și de a interpreta o informație științifică, școala nu mai funcționează ca mecanism de egalizare a șanselor. Devine exact opusul: o mașinărie care reproduce diferențele dintre copii.
Și aici ar trebui să înceapă adevărata discuție politică: nu despre cine este ministru, nu despre cine a mai schimbat programa, nu despre câte table interactive au fost cumpărate, nu despre câte proiecte europene au fost inaugurate cu fotografii și discursuri. Ci despre ce știe efectiv copilul după ce petrece 12 ani în sistemul de educație.
Pentru că rezultatul final nu este numărul de calculatoare din școli, nici grosimea planurilor-cadru, nici numărul de reforme anunțate la televizor. Rezultatul final este copilul. Iar copilul român de 15 ani ne spune, prin PISA, ceva ce politicienii refuză să audă: școala nu îl pregătește suficient de bine pentru lumea reală.
Și poate că acesta este momentul în care trebuie să încetăm să ne mai certăm cu oglinda. PISA nu ne insultă copiii. Nu îi face proști. Nu spune că o generație este incapabilă. Dimpotrivă, testul ne arată cât de mult potențial pierdem într-un sistem care nu reușește să transforme suficient de bine inteligența, curiozitatea și energia adolescenților în competențe reale.
De altfel, chiar datele PISA arată că elevii români declară un nivel de curiozitate peste media OCDE: 77%, față de 73%. Problema nu este, așadar, că avem copii fără curiozitate. Problema este ce facem cu această curiozitate după ce copilul intră pe poarta școlii.
Iar aici sistemul trebuie să răspundă: unde este lectura? Unde este gândirea critică? Unde este matematica aplicată? Unde este știința făcută astfel încât un copil să înțeleagă lumea, nu doar să memoreze definiții? Unde este capacitatea de a rezolva o problemă pentru care nu există un exercițiu identic în manual?
Și, mai ales, unde este responsabilitatea celor care au administrat educația românească în ultimele decenii?
Pentru că generațiile se schimbă, miniștrii se schimbă, guvernele se schimbă, siglele ministerelor se schimbă, strategiile naționale se schimbă, manualele (hmm, știm și noi treaba cu manualele rufuite și prăfuite că dă, n-avem bani) și problema rămân aceleași.
Copilul român continuă să intre în școală curios și să iasă din ea cu o diplomă. Întrebarea este dacă iese și pregătit pentru viață. PISA 2025 ne spune că, pentru prea mulți dintre ei, răspunsul este încă nu.
Iar dacă după încă un rezultat slab vom organiza o conferință, vom prezenta niște grafice, vom vorbi despre „reziliență”, vom promite „reforme structurale” și apoi vom reveni la aceeași școală, cu aceleași probleme, atunci nu mai avem o criză a educației. Avem o criză de responsabilitate.
Și poate că aceasta este, de fapt, cea mai proastă notă pe care o poate primi România.
