Sistemul medical românesc nu se prăbușește într-o singură zi și nici nu intră oficial „în avarie”, asemenea unui aparat care aprinde un bec roșu. Semnalele apar treptat, în numărul pacienților care ajung prea târziu la medic, în spitalele supraaglomerate, în prevenția aproape inexistentă și în diferențele uriașe dintre marile centre universitare și comunitățile în care găsirea unui specialist devine o adevărată aventură.
Cifrele sunt publice, însă rămân deseori îngropate în rapoarte tehnice și prezentate separat, fără imaginea de ansamblu. Privite împreună, ele descriu un sistem care încă funcționează, dar care consumă foarte multe resurse pentru a interveni târziu, după ce boala s-a agravat, în loc să o prevină sau să o descopere la timp.
-
România are una dintre cele mai ridicate mortalități evitabile
Cel mai grav semnal nu este starea clădirilor și nici timpul petrecut la coadă, ci numărul oamenilor care mor din cauze care ar fi putut fi prevenite sau tratate. Potrivit analizei publicate de OECD în 2025, România înregistra 251 de decese din cauze prevenibile la 100.000 de locuitori, comparativ cu media OECD de 145. În cazul mortalității din cauze tratabile, adică decese care ar fi putut fi evitate prin diagnostic și intervenție medicală la timp, România ajungea la 179 de cazuri la 100.000 de locuitori, cea mai ridicată rată dintre statele analizate.
În spatele acestor statistici se află pacienți care nu au ajuns la screening, au primit diagnosticul prea târziu, nu au găsit medicul potrivit în apropierea domiciliului sau au fost plimbați între cabinete și spitale până când fereastra în care tratamentul putea avea cele mai bune rezultate s-a închis.
-
Prevenția primește doar o fracțiune din bani
Sistemul românesc cheltuiește masiv pentru tratarea bolilor și foarte puțin pentru împiedicarea apariției lor. În 2023, numai 1% din cheltuielile pentru sănătate au mers către prevenție, față de media OECD de 3%.
Dezechilibrul devine și mai vizibil în bugetele programelor naționale. Fondurile pentru programele curative au crescut cu aproximativ 230%, până la 12,2 miliarde de lei în 2024, în timp ce bugetul programelor de sănătate publică a rămas în jurul valorii de 860 de milioane de lei.
Cu alte cuvinte, sistemul găsește mai ușor bani pentru pacientul care a ajuns deja bolnav în spital decât pentru investigațiile, educația medicală și controalele care l-ar putea ține departe de internare. Este unul dintre motivele pentru care bolile cardiovasculare și cancerul continuă să producă o parte uriașă dintre decesele înregistrate în România.
-
Aproximativ unul din zece români nu este acoperit de asigurarea de sănătate
Deși sistemul românesc este construit în jurul asigurării sociale de sănătate, aproximativ 11% din populație nu era acoperită în 2024, ceea ce înseamnă că doar 89% dintre locuitori beneficiau de pachetul complet de servicii. Este una dintre cele mai reduse rate de acoperire dintre țările OECD.
Persoanele neasigurate au acces la un pachet minimal, în special pentru urgențe, boli transmisibile, sarcină și anumite investigații, însă nu beneficiază de aceeași continuitate a îngrijirii. Printre cei rămași în afara sistemului se află persoane fără acte de identitate, oameni care lucrează informal, persoane care nu figurează în evidențele sociale și membri ai unor comunități vulnerabile.
În același timp, numai aproximativ o treime din populație contribuie efectiv la finanțarea sistemului, ceea ce pune presiune pe o bază relativ restrânsă de contribuabili și face bugetul sănătății vulnerabil la orice dezechilibru economic.
-
Codul poștal poate decide cât de repede ajungi la medic
România nu duce lipsă doar de medici, ci mai ales de o distribuție echilibrată a acestora. Marile centre universitare concentrează spitale, specialiști și echipamente performante, în timp ce numeroase localități rurale și orașe mici se confruntă cu lipsa medicilor de familie, a specialiștilor și a serviciilor de diagnostic.
Creșterile salariale din sistemul public au redus într-o anumită măsură plecarea medicilor din țară, însă nu au rezolvat diferențele dintre regiuni. Un salariu mai mare nu este suficient pentru a atrage un specialist într-o localitate în care lipsesc echipamentele, locuințele de serviciu, infrastructura educațională pentru familie și posibilitatea dezvoltării profesionale.
Pentru pacienți, această inegalitate înseamnă drumuri de zeci sau sute de kilometri, bani cheltuiți pe transport și investigații amânate. Accesul la sănătate rămâne astfel dependent nu numai de diagnostic, ci și de localitatea în care trăiește pacientul.
-
Avem multe paturi de spital, dar prea puțină îngrijire înainte de internare
România avea în 2023 aproximativ 7,3 paturi de spital la 1.000 de locuitori, mult peste media OECD de 4,2. Aproape 44% din cheltuielile pentru sănătate mergeau către serviciile spitalicești, comparativ cu media de 39%, în timp ce medicina primară primea doar 9%, față de 14% în statele OECD.
Numărul mare de paturi nu înseamnă automat un sistem performant, ci poate arăta că prea mulți pacienți ajung să fie tratați în spital pentru probleme care puteau fi gestionate mai devreme, prin medicul de familie, ambulatoriu sau servicii comunitare.
România înregistrează aproximativ 569 de internări evitabile la 100.000 de locuitori, peste media OECD de 473. Totodată, camerele de gardă sunt folosite frecvent pentru situații care nu reprezintă urgențe reale, deoarece pacienții nu găsesc suficient de repede o alternativă în afara spitalului.
-
Screeningul pentru cancer încă nu funcționează ca un program național coerent
Într-un sistem medical sănătos, cancerul trebuie descoperit înainte ca pacientul să ajungă la spital cu simptome severe. În România, programele de screening sunt încă fragmentate, bazate în multe cazuri pe proiecte-pilot, campanii temporare și caravane mobile, fără o acoperire națională constantă.
OECD atrage atenția că prevenția secundară este limitată de lipsa unor programe populaționale organizate la nivel național. Asta înseamnă că participarea depinde deseori de inițiativa pacientului, de recomandarea medicului de familie și de existența serviciilor în regiunea sa.
Caravanele și proiectele finanțate din fonduri europene ajută, însă nu pot înlocui un mecanism permanent prin care persoanele eligibile să fie identificate, invitate la investigații și urmărite ulterior. Fără această continuitate, România va continua să diagnosticheze numeroase cazuri în stadii în care tratamentul este mai dificil, mai scump și mai puțin eficient.
-
Sistemul încă nu reușește să-și conecteze propriile informații
Digitalizarea sănătății este discutată de ani întregi, însă datele medicale rămân fragmentate, sistemele informatice nu comunică întotdeauna între ele, iar informațiile utile pentru decizii, cercetare și planificarea resurselor sunt folosite insuficient.
Un pacient poate avea analize într-o clinică, investigații imagistice într-un spital, rețete în sistemul CNAS și documente medicale păstrate pe hârtie, fără ca toate aceste informații să formeze rapid un dosar complet și ușor accesibil medicului care trebuie să ia o decizie.
Lipsa interoperabilității nu este doar o problemă administrativă. Ea poate însemna investigații repetate, bani cheltuiți inutil, timp pierdut și decizii luate fără acces la întregul istoric medical al pacientului. OECD include fragmentarea datelor medicale printre problemele persistente ale sistemului românesc și consideră că o infrastructură digitală integrată este esențială pentru îmbunătățirea serviciilor.
Un sistem care intervine târziu și scump
România a făcut progrese reale în ultimele două decenii, speranța de viață a crescut, iar mortalitatea infantilă și maternă s-a redus, însă diferența față de statele cu sisteme medicale performante rămâne considerabilă.
Semnalul de alarmă nu vine dintr-o singură cifră, ci din felul în care toate aceste probleme se alimentează reciproc: prevenția insuficientă duce la diagnostic tardiv, lipsa medicilor din comunități împinge pacienții spre spitale, internările consumă cea mai mare parte a banilor, iar datele fragmentate împiedică planificarea eficientă. Sistemul medical românesc nu este blocat complet, însă funcționează prea des în regim de urgență, reparând consecințele în loc să elimine cauzele. Iar pentru pacient, diferența dintre un sistem care previne și unul care reacționează poate fi măsurată nu doar în bani sau ore de așteptare, ci, uneori, chiar în ani de viață.
