Psihiatria represivă a fost una dintre formele mai puțin vizibile ale controlului politic în România comunistă. În anumite cazuri, oameni care criticau regimul au fost internați în spitale psihiatrice. Diagnosticul medical putea deveni astfel o alternativă la închisoarea politică.
Pentru un regim care pretindea că reprezintă întreaga societate, opoziția putea fi prezentată drept anomalie. Un om care contesta sistemul putea fi descris drept „bolnav”. Astfel, conflictul politic era transformat într-o presupusă problemă medicală.
Fenomenul nu a fost inventat în România. Uniunea Sovietică îl folosise deja pe scară largă. România a preluat această logică, mai ales în deceniile regimului Ceaușescu.
Când disidența putea deveni diagnostic
După perioada marilor represiuni din anii ’50, metodele de control s-au schimbat. În anii ’60 și ’70, internarea psihiatrică a devenit una dintre metodele folosite împotriva unor opozanți.
IICCMER (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc), documentează folosirea azilelor psihiatrice împotriva unor opozanți, mai ales după 1965. Printre cazurile cunoscute se află muncitorul Vasile Paraschiv.
Paraschiv era muncitor și fusese membru al Partidului Comunist Român. În 1968, a părăsit partidul, criticând modul în care acesta îi reprezenta pe muncitori.
Un an mai târziu, a fost internat la spitalul de psihiatrie din Urlați. A intrat în greva foamei și a fost externat după câteva zile.
În 1971, Paraschiv a trimis autorităților 11 propuneri privind liberalizarea vieții sindicale. Răspunsul a fost o nouă internare.
De această dată, a ajuns la spitalul psihiatric Voila, din Câmpina. A fost ținut acolo timp de trei săptămâni.
În 1976, după o nouă critică adresată regimului, Paraschiv a fost internat din nou. Dosarul său consemna diagnostice precum „psihopatie paranoică” și „psihoză delirantă”.
În 1977, după apropierea de mișcarea lui Paul Goma, povestea s-a repetat. Paraschiv a fost internat la spitalul de psihiatrie Săpoca, din Buzău.
Cazul său a ajuns ulterior în atenția organizațiilor internaționale. Amnesty International a documentat internările sale și motivele politice invocate de acesta.
În Franța, Paraschiv a trecut printr-o examinare psihiatrică independentă. Examinarea nu a confirmat existența unei boli mintale.
Cazul lui nu a fost singular. Cercetările istorice au identificat și alte persoane internate după conflicte cu autoritățile.
Studiile despre psihiatria judiciară comunistă au găsit un tipar relevant. Persoanele care comiteau acte împotriva statului primeau mai des anumite diagnostice psihiatrice.
În unele cazuri, diagnosticul putea avea consecințe juridice. O persoană considerată lipsită de discernământ putea fi declarată iresponsabilă.
Codul penal din 1968 permitea internarea medicală atunci când persoana era considerată bolnavă mintal și periculoasă. Măsura putea fi dispusă inclusiv provizoriu.
În practică, problema apărea atunci când instrumentele medicale erau folosite pentru obiective politice. Cercetătorii descriu tocmai această transformare drept abuz politic al psihiatriei.
Spitalul care trebuia să vindece putea deveni loc de pedeapsă
Pentru un pacient obișnuit, internarea psihiatrică însemna deja pierderea unei părți importante din libertate. Pentru un disident, putea însemna și dispariția din spațiul public.
În locul unei celule, exista salonul. În locul anchetatorului, apărea medicul. În locul unei condamnări politice, apărea diagnosticul.
Această schimbare făcea represiunea mai greu de observat. Oficial, persoana nu era pedepsită pentru opiniile sale. Era tratată pentru o presupusă afecțiune.
Ion Vianu, medic psihiatru și fost disident, a descris fenomenul drept o formă de represiune politică. El a vorbit despre transformarea opoziției față de regim într-o presupusă alienare mintală.
Vianu a asociat anii 1970 cu perioada de vârf a persecuțiilor psihiatrice. Cercetările ulterioare au găsit însă cazuri și în anii ’80.
Printre instituțiile rămase în memoria acestei perioade se află Poiana Mare. Spitalul din Dolj a devenit unul dintre simbolurile psihiatriei represive.
Cercetări bazate pe arhivele Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) au identificat persoane internate acolo în ultimul deceniu comunist. Unele erau opozanți ai regimului sau autori ai unor documente considerate ostile.
Condițiile din unele spitale ridică însă o problemă mai largă. Nu doar disidenții puteau suferi într-un sistem psihiatric degradat.
Pacienții obișnuiți erau afectați de lipsuri, supraaglomerare și condiții instituționale dificile. Studiile istorice vorbesc despre o degradare a eticii medicale în perioada comunistă.
Poiana Mare a rămas un exemplu extrem. După 1989, condițiile de acolo au continuat să provoace scandaluri publice.
În iarna 2003-2004, 17 pacienți au murit la Poiana Mare. Amnesty International a relatat despre frig, foame și lipsa unor condiții medicale adecvate.
Faptul că asemenea probleme au continuat după 1989 arată ceva important. Moștenirea instituțională a sistemului psihiatric comunist nu a dispărut peste noapte.
Iar pentru victimele represiunii, trauma nu se termina întotdeauna odată cu externarea.
Cum a fost posibil ca un diagnostic să țină locul unei condamnări
Poate cea mai tulburătoare parte a poveștii este rolul limbajului medical.
Un om putea fi descris ca „periculos”, „antisocial” sau „paranoic”. Termenii aveau apoi consecințe asupra libertății sale.
Diagnosticul putea justifica internarea. Internarea putea elimina persoana din societate. Tratamentul putea continua chiar împotriva voinței sale.
În cazul lui Vasile Paraschiv, documentele și mărturiile permit reconstruirea acestui mecanism. Critica politică era urmată de arestare, evaluare psihiatrică și internare.
Paraschiv a povestit ulterior experiențele sale la Memorialul Sighet. El a spus că fusese internat de mai multe ori pentru motive politice.
În 1977, după plecarea sa la Paris, a vorbit public despre folosirea tratamentelor psihiatrice împotriva opozanților. Un examen psihiatric efectuat acolo l-a declarat sănătos.
Există și alte cazuri documentate. Amnesty International a consemnat, de exemplu, cazul muncitorului clujean János Török.
Török criticase sistemul electoral în cadrul unei ședințe de partid, în 1975. A fost apoi arestat și internat într-un spital psihiatric.
Aceste cazuri nu înseamnă că fiecare internare psihiatrică din România comunistă era politică. Ar fi o concluzie imposibil de susținut.
Înseamnă însă că psihiatria a fost folosită, în anumite cazuri, ca instrument de represiune. Cercetările academice și arhivele confirmă existența acestui fenomen.
Chiar și discursul politic al epocii oferă o imagine tulburătoare asupra mentalității oficiale. În 1968, Nicolae Ceaușescu vorbea despre existența unor „nebuni” și despre mijloacele disponibile societății.
La Memorialul Sighet este consemnată această declarație, făcută într-un discurs despre societatea socialistă.
Problema nu era existența psihiatriei. Problema apărea atunci când diagnosticul înceta să mai fie doar medical.
În acel moment, spitalul putea deveni instrument de control. Medicul putea deveni parte din mecanismul represiv. Iar pacientul putea pierde dreptul de a fi crezut.
Astăzi, documentele CNSAS, mărturiile victimelor și cercetările istorice permit reconstruirea acestor cazuri. Ele arată cum o instituție destinată tratării oamenilor putea fi folosită, uneori, pentru a-i reduce la tăcere.
Psihiatria trebuia să trateze boala. În mâinile unui sistem represiv, însă, diagnosticul putea deveni și o armă.
