Îi întâlnim în manuale, pe plăcuțele străzilor, în numele școlilor și în bibliotecile din România. Le citim poeziile, le învățăm romanele, le comentăm personajele și, uneori, ajungem să îi privim aproape ca pe niște personaje desprinse din propria lor literatură.
În spatele operelor însă au existat oameni cu slăbiciuni, excese, dependențe și obiceiuri care, privite cu ochii de astăzi, sunt departe de imaginea solemnă a „marelui scriitor”.
Unii au fost fumători înrăiți, alții au avut o relație complicată cu alcoolul, iar câțiva au experimentat substanțe care, în epocile lor, circulau în anumite medii intelectuale fără stigma și regimul juridic de astăzi. Pentru unii dintre ei, aceste obiceiuri au rămas episoade ale vieții personale, pentru alții au devenit adevărate dependențe, cu efecte asupra sănătății și, în unele cazuri, asupra creației.
Important este însă să nu cădem în una dintre cele mai tentante capcane atunci când vorbim despre artiști: aceea de a romantiza viciul și de a sugera că alcoolul, drogurile sau excesele ar fi fost sursa geniului lor. Nu există un asemenea mecanism simplu. Există, în schimb, biografii complicate, oameni care au creat opere extraordinare în timp ce se luptau cu propriile limite.
Mihai Eminescu și combinația de cafea, tutun și nopți pierdute
Mihai Eminescu este probabil unul dintre cele mai bune exemple pentru diferența dintre poetul din manual și omul din spatele lui.
Despre Eminescu există numeroase mărturii privind consumul de cafea și tutun, dar și despre perioadele în care își neglija alimentația și odihna în favoarea muncii. Unele surse descriu un stil de viață dezordonat, cu nopți nedormite, multă cafea și țigări, la care se adăuga uneori și alcoolul.
În jurul poetului s-au construit însă și numeroase mituri, motiv pentru care nu orice poveste repetată despre presupusele sale vicii trebuie tratată drept fapt istoric. Inclusiv în ceea ce privește consumul de morfină, trebuie făcută distincția între administrarea medicală a opiaceelor și ideea modernă de „dependent de droguri”, termen care poate simplifica excesiv situația medicală a poetului. Surse care tratează istoria narcoticelor în cultura română arată că opiaceele erau utilizate medical în epocă și că Eminescu a primit astfel de tratamente.
Cert este că imaginea poetului care scria în nopți lungi, alimentându-se cu cafea și tutun, nu este doar o invenție recentă, însă nici nu trebuie transformată într-o poveste romantică despre „geniul care avea nevoie de vicii”.
Ion Creangă: tutunul, viața boemă și plăcerile simple
Ion Creangă este un alt nume care pare aproape imposibil de separat de imaginea omului jovial, iubitor de mâncare, povești, prieteni și petreceri.
Înainte de a deveni unul dintre cei mai cunoscuți scriitori români, Creangă a avut și activități comerciale, inclusiv negoț cu tutun. În 1874, după ce Titu Maiorescu a ajuns ministru al Instrucțiunii Publice, Creangă a renunțat la această activitate.
Relația sa cu tutunul este cu atât mai interesantă cu cât acesta nu era doar un element al vieții cotidiene, ci și o marfă pe care a comercializat-o. În jurul lui Creangă s-a format, de altfel, imaginea scriitorului care prefera compania oamenilor, mesele întinse și conversațiile, o imagine foarte diferită de cea a autorului izolat într-o cameră, departe de lume.
Prietenia cu Mihai Eminescu a contribuit și ea la legenda boemă a celor doi, însă este important să nu confundăm anecdotele literare cu documentele istorice. Viața lui Creangă a fost mult mai complicată decât portretul vesel pe care îl păstrăm din „Amintiri din copilărie”.
Caragiale, berea, țigările și o relație deloc discretă cu alcoolul
Dacă există un scriitor român pentru care lumea cafenelelor, a berăriilor și a conversațiilor interminabile pare aproape o extensie a operei, acesta este Ion Luca Caragiale.
Dramaturgul era cunoscut pentru consumul de alcool și tutun, iar sursele biografice și mărturiile despre el vorbesc în special despre preferința pentru bere și țigări. Episoadele de consum excesiv de alcool și tutun sunt menționate inclusiv în cercetările lui Andrei Oișteanu asupra narcoticelor și obiceiurilor din cultura română.
Caragiale avea însă și umorul necesar pentru a transforma până și alcoolul într-un subiect de conversație. Într-o scrisoare din 1912 către un prieten medic, dramaturgul povestea inclusiv despre o formă neobișnuită de intoxicare cu alcool, prezentând-o în stilul său caracteristic.
La Caragiale, alcoolul și tutunul nu pot fi desprinse complet de lumea socială în care trăia. Nu vorbim doar despre un om care „bea și fuma”, ci despre un intelectual care își petrecea o parte importantă din existență în mijlocul unei lumi de cafenele, berării, redacții, teatru și politică.
George Bacovia și alcoolul din spatele imaginii poetului melancolic
George Bacovia este, probabil, unul dintre autorii pentru care asocierea dintre operă și biografie a fost dusă cel mai departe.
Poezia sa a construit imaginea unui univers apăsător, dominat de ploaie, singurătate, boală, spleen și dezolare. În biografiile și mărturiile despre Bacovia apare și problema consumului de alcool, unele surse descriind chiar o dependență care i-ar fi afectat viața.
Aici apare însă o tentație pe care ar trebui să o evităm: să presupunem că Bacovia a scris astfel pentru că era consumator de alcool sau că alcoolul i-a alimentat talentul. Este o explicație prea simplă pentru o operă complexă.
Bacovia nu trebuie redus la viciul său, la fel cum nici poezia lui nu poate fi explicată printr-un pahar de alcool. Între biografia unui artist și creația sa există, de multe ori, o relație mult mai complicată.
Nichita Stănescu și alcoolul care a devenit parte din legendă
Nichita Stănescu a fost unul dintre cele mai importante nume ale poeziei românești din secolul XX, dar și unul dintre scriitorii despre care mărturiile contemporanilor au vorbit fără prea multe ocolișuri despre consumul de alcool.
Surse biografice și mărturii despre poet descriu o relație severă cu alcoolul, iar problema nu a rămas la nivelul unei simple plăceri de consum. În cazul lui Nichita, alcoolul a ajuns să fie asociat cu degradarea sănătății și cu ultimii ani ai vieții sale.
Este unul dintre cazurile în care imaginea poetului boem a devenit aproape inseparabilă de viciu, însă această romantizare poate ascunde tocmai partea importantă a poveștii: faptul că dependența nu este o extensie pitorească a personalității unui artist, ci o problemă care poate avea consecințe reale și devastatoare.
Ion Barbu și „eterul cotidian”
Poate cel mai spectaculos caz din literatura română este cel al poetului și matematicianului Ion Barbu, pe numele său real Dan Barbilian.
În cazul lui există surse documentare mult mai clare decât în cazul multor alte povești despre vicii ale scriitorilor. Cercetările lui Andrei Oișteanu și documentele biografice citate de acesta vorbesc despre consumul de eter și cocaină în perioada petrecută de Barbu în Germania. Poetul însuși a făcut referire în corespondență la consumul acestor substanțe.
Barbu nu a ascuns complet experiența. Într-o scrisoare, vorbea despre „eterul” consumat în acea perioadă, iar cercetările asupra biografiei sale indică faptul că dependența a devenit suficient de serioasă încât poetul să ajungă ulterior la dezintoxicare.
Mai interesant este că perioada consumului de stupefiante se intersectează cronologic cu una dintre etapele importante ale creației sale. „Riga Crypto și lapona Enigel” a fost scrisă în Germania, în perioada în care Barbu consuma astfel de substanțe, însă asta nu înseamnă că poezia poate fi explicată prin consumul de eter sau cocaină. Legătura este biografică, nu o demonstrație că drogurile au produs valoarea literară a operei.
Mircea Eliade și experiențele cu opiumul
Și Mircea Eliade apare în istoria narcoticelor din cultura română, însă cazul său trebuie prezentat cu și mai multă grijă.
Cercetările lui Andrei Oișteanu arată că Eliade a descris în jurnalul său indian experiențe cu opiumul, în perioada în care se afla în India. Mai târziu, în Statele Unite, Eliade a urmărit cu interes fenomenul culturii hippie și experiențele cu marijuana, hașiș și substanțe psihedelice, inclusiv prin intermediul relatărilor studenților săi.
Asta nu înseamnă însă că putem spune simplu că „Eliade era drogat” sau că întreaga sa operă a fost produsul consumului de substanțe. Tocmai aici documentarea biografică este importantă: trebuie să distingem între experiențe ocazionale, curiozitate intelectuală, consum și dependență.
Poveștile despre scriitori și vicii sunt fascinante tocmai pentru că ne obligă să schimbăm perspectiva. În spatele autorului din manual nu se află întotdeauna un model de disciplină și echilibru, ci un om care poate fi contradictoriu, vulnerabil, excesiv sau chiar autodistructiv.
Problema apare atunci când transformăm aceste slăbiciuni în ingrediente ale geniului.
Ideea că un scriitor trebuie să sufere, să bea, să fumeze sau să consume substanțe pentru a putea crea este una dintre cele mai persistente romantizări ale vieții artistice. Biografiile marilor autori arată însă altceva: au existat oameni care au creat în ciuda viciilor lor, nu neapărat datorită lor.
Eminescu a rămas Eminescu fără să fie nevoie să transformăm cafeaua, țigările sau alcoolul în explicații pentru poezie. Caragiale rămâne Caragiale indiferent câte beri a băut, Bacovia nu poate fi redus la alcool, iar Nichita Stănescu nu poate fi explicat prin dependența sa.
Poate că tocmai asta este partea cea mai interesantă a acestor biografii. Marii scriitori români nu au fost personaje perfecte. Au fost oameni.
Iar uneori, înainte ca numele lor să ajungă în manuale, au fost oameni care au dus lupte pe care cititorii lor nu le-au văzut niciodată.
