„Ce mai faci?” este, probabil, una dintre întrebările pe care le punem cel mai des și la care ascultăm cel mai rar răspunsul. O spunem când ne întâlnim pe stradă, înaintea unei ședințe sau la începutul unui apel. Celălalt spune „bine”, noi spunem „mă bucur” și mergem mai departe. Uneori, chiar asta e tot ce ne dorim amândoi de la conversația respectivă.
Dar sunt și momente în care „bine” înseamnă „nu știu cum să-ți spun acum”. Nu pentru că omul ar vrea să ascundă ceva, ci pentru că un răspuns sincer cere timp. Poate nici el nu știe încă să explice ce i se întâmplă. Poate se teme că, dacă începe, va primi imediat un sfat, o comparație cu problemele altcuiva sau un „hai, că trece”.
Am ajuns să fim foarte rapizi în a ne căuta unii pe alții și foarte grăbiți când ne găsim. Putem trimite un mesaj în câteva secunde, dar răspundem printre alte zece lucruri. Vedem că un prieten a dispărut din conversații și presupunem că e ocupat. Uneori este. Alteori, n-are energia să poarte încă o discuție în care trebuie să pară în regulă.
Nu cred că soluția este să transformăm fiecare întâlnire într-o mărturisire. Nimeni nu datorează explicații despre viața lui doar pentru că a fost întrebat. Și nici noi nu putem fi disponibili în orice clipă, pentru oricine. Putem însă să fim mai atenți la diferența dintre o întrebare spusă din obișnuință și una pe care suntem pregătiți să o ducem până la capăt.
Poate începe simplu: „Am timp să te ascult, dacă vrei să-mi spui.” Apoi să lăsăm puțin loc pentru răspuns, fără să umplem imediat tăcerea. Dacă omul spune că nu vrea să vorbească, respectăm asta. Dacă începe să vorbească, îl ascultăm înainte să încercăm să-i rezolvăm viața.
Câteodată, cel mai bun lucru pe care îl putem face pentru cineva este ceva foarte puțin spectaculos: să rămânem în conversație după ce am întrebat „ce mai faci?”.
