În dimineața zilei de 30 decembrie 1947, România era încă un regat. Regele Mihai I era șeful statului, coroana exista, iar monarhia română avea în spate mai bine de opt decenii de istorie. Până la sfârșitul aceleiași zile, toate acestea aveau să dispară.
Nu prin referendum. Nu după o campanie publică și nici în urma unor alegeri prin care românii să fie întrebați dacă mai vor un rege. În doar câteva ore, Mihai I a semnat actul de abdicare, Parlamentul a proclamat Republica Populară Română, iar una dintre cele mai importante schimbări politice din istoria modernă a țării a devenit fapt împlinit. Actele oficiale privind abdicarea și proclamarea republicii au fost publicate chiar în 30 decembrie 1947, în Monitorul Oficial nr. 300 bis.
Dar povestea acelei zile începuse mai devreme. Cu numai câteva săptămâni înainte, Regele Mihai se afla la Londra. Participase, alături de Regina-mamă Elena, la nunta principesei Elisabeta, viitoarea Regină Elisabeta a II-a, cu Philip Mountbatten. Tot acolo o cunoscuse pe Principesa Ana de Bourbon-Parma, cea care avea să-i devină soție.
România în care se întorcea era însă una în care spațiul său de manevră devenise extrem de redus. După cel de-Al Doilea Război Mondial, influența sovietică se consolidase, guvernul condus de Petru Groza se afla la putere din martie 1945, iar partidele istorice fuseseră împinse progresiv în afara vieții politice. În noiembrie 1947, liderul național-țărănist Iuliu Maniu fusese condamnat la închisoare pe viață. Monarhia rămânea unul dintre ultimele obstacole instituționale.
„O problemă de familie”
Pe 29 decembrie, Regele Mihai se afla la Sinaia când a primit vestea că premierul Petru Groza dorește să-l întâlnească la București în ziua următoare. Motivul prezentat ar fi fost aparent banal: trebuia discutată o „problemă de familie”. Pe 30 decembrie, Mihai a ajuns la Palatul Elisabeta.
Petru Groza nu a venit singur. Era însoțit de Gheorghe Gheorghiu-Dej, unul dintre cei mai puternici lideri comuniști ai momentului și viitorul conducător al României comuniste. Discuția nu avea să fie despre o simplă problemă de familie. Regele avea în față actul prin care trebuia să renunțe la tron.
Relatările ulterioare ale lui Mihai I descriu o abdicare făcută sub constrângere. AGERPRES, citând lucrări istorice și memoriile regelui, consemnează că Palatul fusese înconjurat, comunicațiile fuseseră întrerupte, iar asupra regelui ar fi fost exercitate inclusiv amenințări privind viața unor tineri aflați în detenție. Mihai avea să declare ulterior că nu putea accepta riscul sacrificării acestora pentru păstrarea tronului.
Documentele diplomatice americane din epocă consemnează ulterior abdicarea drept una forțată și arată că, în martie 1948, Mihai și-a repudiat public actul de abdicare, susținând că regimul comunist îl obligase să-l semneze.
Textul oficial semnat în 30 decembrie spunea însă cu totul altceva. Documentul afirma că monarhia nu mai corespundea noilor condiții politice și sociale ale României și că regele abdica pentru el și pentru urmașii săi. În mijlocul documentului apărea un singur cuvânt, scris separat și cu majuscule: „ABDIC”.
La final, textul susținea că poporului român îi era lăsată libertatea de a-și alege noua formă de stat. În realitate, românii nu au fost chemați atunci la urne pentru a alege între monarhie și republică. Decizia urma să fie luată în aceeași zi.
În câteva ore, Regatul României devenea Republica Populară Română
După abdicare, lucrurile s-au desfășurat cu o viteză extraordinară. Adunarea Deputaților a adoptat Legea nr. 363 din 30 decembrie 1947. Primul articol lua act de abdicarea Regelui Mihai I. Al doilea abroga vechea ordine constituțională. Al treilea era cât se poate de direct: „România este Republica Populară”.
Legea prevedea și că puterea executivă urma să fie exercitată temporar de un prezidiu format din cinci membri, până la adoptarea unei noi Constituții. Documentul oficial consemnează că legea a fost aprobată cu 295 de voturi. În aceeași zi în care intrase în București ca rege, Mihai I pleca din capitală fără tron. S-a întors la Sinaia.
Câteva zile mai târziu, la începutul lui ianuarie 1948, Mihai, Regina-mamă Elena și un grup restrâns de apropiați au părăsit România cu trenul și au plecat spre Elveția. Documentele diplomatice americane consemnează plecarea regelui din țară la 3 ianuarie 1948. Avea doar 26 de ani. Avea să trăiască în exil timp de decenii, iar România intra într-o epocă radical diferită.
În anii care au urmat, noul regim comunist și-a consolidat controlul asupra statului, iar Republica Populară Română a devenit realitatea politică a țării. Monarhia, instituția în jurul căreia se construise o parte importantă din România modernă, dispăruse într-o singură zi.
Poate tocmai aici stă partea cea mai greu de imaginat astăzi. Pentru noi, 30 decembrie 1947 este o dată într-un manual de istorie. Pentru oamenii care au trăit atunci, a fost o zi obișnuită de iarnă care a început într-un regat și s-a terminat într-o republică. Dimineața exista un Rege al României. Seara exista Republica Populară Română. Între cele două au fost doar câteva ore, și o semnătură care avea să rămână în istorie.
