România împrumută bani aproape în fiecare lună. Sume de ordinul miliardelor de lei intră în conturile statului, în timp ce datoria publică a trecut deja pragul de 60% din PIB. Dar cine sunt, de fapt, cei care ne împrumută? Unde ajung banii? Cât ne costă dobânzile și, mai ales, cât timp mai poate funcționa România pe datorie? RISE NEWS desface mecanismul datoriei publice și urmărește traseul banilor pe care statul îi împrumută în numele nostru.
Există un moment în care un credit încetează să mai fie doar un credit și devine o problemă de sistem. România a ajuns în acel punct. La sfârșitul anului 2025, datoria publică a României ajunsese la 1.284 de miliarde de lei. Din această sumă, datoria publică guvernamentală reprezenta 1.255,6 miliarde de lei. În același timp, deficitul bugetar rămânea foarte ridicat, iar statul avea nevoie de bani nu doar pentru a acoperi gaura dintre venituri și cheltuieli, ci și pentru a rostogoli împrumuturile ajunse la scadență. Apoi a venit pragul simbolic de 60%.
Potrivit datelor Eurostat prezentate de Guvern, la sfârșitul primului trimestru din 2026, datoria publică a României, calculată conform metodologiei europene, a ajuns la 60,1% din PIB. Nu este o limită magică după care țara intră automat în faliment, însă este un prag cu consecințe fiscale și juridice importante. Legea responsabilității fiscal-bugetare prevede măsuri suplimentare atunci când datoria trece de anumite niveluri. Iar România continuă să se împrumute.
Numai pentru luna septembrie 2026, Ministerul Finanțelor a programat împrumuturi de cel puțin 7,2 miliarde de lei de la băncile comerciale, prin emisiuni de certificate de trezorerie și obligațiuni de stat. La această sumă se pot adăuga alte fonduri atrase prin sesiunile suplimentare de oferte necompetitive. Banii sunt destinați finanțării deficitului, dar și refinanțării datoriei existente. Aici apare prima mare confuzie atunci când vorbim despre datoria României.
Statul nu se împrumută întotdeauna pentru a construi ceva nou
O parte din banii noi sunt folosiți pentru a plăti împrumuturi mai vechi. Cu alte cuvinte, România emite noi titluri de stat, primește bani de la investitori, iar o parte din acești bani sunt utilizați pentru obligațiile care ajung la scadență. Este mecanismul cunoscut drept refinanțare sau „rostogolirea” datoriei.
Nu este, în sine, ceva anormal. Toate statele dezvoltate folosesc piețele financiare și emit datorie. Problema apare atunci când statul ajunge să aibă nevoie constantă de împrumuturi noi pentru a finanța deficite mari, iar costul finanțării începe să apese tot mai greu asupra bugetului.
Cine ne împrumută, de fapt?
Răspunsul scurt este: nu există un singur creditor al României. Statul se împrumută de pe piața internă și de pe piețele externe. Cumpărătorii datoriei sunt, în funcție de instrument și de piață, bănci, fonduri de investiții, fonduri de pensii, companii de asigurări, alți investitori instituționali, persoane fizice și investitori internaționali. O parte importantă a datoriei este reprezentată de titlurile de stat.
Practic, atunci când cineva cumpără un titlu de stat, îi împrumută bani statului. Statul promite să restituie suma la scadență și să plătească dobânda stabilită. Asta înseamnă că, atunci când România se împrumută cu un miliard de lei, nu apare un miliard de lei „gratis” în buget. Apare o obligație. Un miliard de lei care trebuie returnat și pentru care trebuie plătită dobândă.
La sfârșitul lui 2025, aproximativ 48,8% din datoria guvernamentală era datorie internă, potrivit datelor prezentate de Guvern. Restul provenea din finanțarea externă, inclusiv euroobligațiuni și împrumuturi de la instituții financiare internaționale. Asta schimbă și perspectiva asupra întrebării „cine ne-a împrumutat?”. O parte din bani vin din România. O altă parte vin din afara țării.
Iar investitorii străini au un rol important pe piața datoriei românești. Datele analizate de banca centrală a Austriei arată că, la sfârșitul lui 2025, investitorii nerezidenți dețineau peste jumătate din datoria administrației publice a României. Nu există însă o singură persoană, companie sau țară căreia România „îi datorează” toți banii. Datoria este împărțită între foarte mulți creditori și instrumente financiare. Și tocmai aici devine povestea complicată. Pentru că statul nu trebuie să returneze toți banii mâine.
Are scadențe diferite. Unele titluri ajung la maturitate peste câteva luni, altele peste ani sau chiar decenii. Problema este că, între timp, România trebuie să continue să se finanțeze.
Ce facem cu miliardele?
Aici este întrebarea care contează cel mai mult. Dacă statul se împrumută atât de mult, unde se duc banii? Răspunsul nu este unul singur. Banii împrumutați pot finanța deficitul bugetar, adică diferența dintre ceea ce încasează statul și ceea ce cheltuiește. Pot finanța investiții publice, cheltuieli curente sau plata unor datorii mai vechi ajunse la scadență. În cazul României, problema fundamentală din ultimii ani a fost dimensiunea deficitului. La finalul lui 2025, deficitul bugetar ESA a fost de 7,9% din PIB, după 9,3% în 2024. Pentru 2026, Guvernul estimează un deficit ESA de aproximativ 6% din PIB.
Asta înseamnă că, deși deficitul este programat să scadă, România încă cheltuiește mai mult decât încasează. Iar diferența trebuie finanțată. De aici vin împrumuturile. Guvernul spune că ajustarea fiscală trebuie să continue, astfel încât deficitul să coboare gradual sub 3% și datoria să intre ulterior pe o traiectorie descendentă. Însă propriile estimări ale Ministerului Finanțelor indică faptul că datoria ar putea ajunge la 61,8% din PIB în 2026, 63,3% în 2027 și 63,9% în 2028, înainte de a începe să scadă, dacă măsurile de consolidare sunt aplicate conform planului.
Asta este partea care ar trebui să ne preocupe mai mult decât cifra de pe un ecran. Nu faptul că România are datorie. Ci viteza cu care a crescut și capacitatea statului de a o finanța fără ca dobânzile și refinanțările să devină o povară tot mai mare pentru buget. Pentru că datoria nu se plătește dintr-un cont abstract numit „stat”. Se plătește din buget. Iar bugetul este alimentat din taxe, impozite, contribuții și alte venituri publice.
Cu alte cuvinte, nota de plată a datoriei ajunge, într-un fel sau altul, în economia reală. În prețul pe care îl plătim. În taxele pe care le suportăm. În banii pe care statul îi poate sau nu îi poate aloca pentru spitale, școli, infrastructură, administrație sau investiții. Aici se termină povestea contabilă și începe povestea politică. Pentru că fiecare guvern are de ales între două variante incomode: să reducă cheltuielile, să crească veniturile statului sau să continue să se împrumute. Primele două variante produc costuri politice. A treia produce costuri financiare. România încearcă acum să le combine.
Datoria nu este dușmanul. Dependența de datorie poate deveni problema
Un stat fără datorie nu este neapărat un stat sănătos. Datoria poate finanța autostrăzi, spitale, școli, infrastructură energetică sau proiecte care produc beneficii economice ani la rând. Problema apare atunci când împrumutul nu mai finanțează dezvoltarea, ci doar amână problema. Dacă iei un credit pentru a construi o fabrică ce produce bani, ai creat un activ. Dacă iei un credit pentru a plăti creditul anterior și pentru a acoperi în continuare o gaură bugetară, ai cumpărat timp. România are nevoie de timp, dar nu poate cumpăra timp la nesfârșit.
În septembrie, statul merge din nou pe piață pentru cel puțin 7,2 miliarde de lei. Luna următoare vor exista alte scadențe, alte cheltuieli și, cel mai probabil, alte emisiuni. Acesta este mecanismul pe care trebuie să-l înțelegem. România nu are o singură datorie. Are un munte de obligații cu scadențe diferite, creditori diferiți și dobânzi diferite. Iar întrebarea pentru următorii ani nu este dacă România va mai avea datorie. Va avea. Întrebarea este dacă economia va crește suficient, dacă deficitul va scădea suficient și dacă statul va reuși să transforme banii împrumutați în dezvoltare suficient de repede pentru ca datoria să nu ajungă să crească mai repede decât capacitatea țării de a o susține.
Pentru că, în final, datoria publică nu este o cifră care aparține Guvernului. Este o obligație pe care statul o administrează în numele întregii economii. Iar miliardele pe care România le împrumută astăzi vor trebui plătite de România de mâine.
