Nu știu când s-a terminat copilăria mea. Pot să numesc schimbări, plecări, zile după care lucrurile n-au mai fost la fel, dar nu pot să aleg o dată și să spun: până aici am fost copil. În amintirile mele, trecerea s-a făcut pe nesimțite. Am început să am alte griji, să ajung mai rar în locurile în care îmi petreceam după-amiezile, să răspund mai târziu unor oameni cărora înainte le povesteam totul.
Multă vreme mi s-a părut că toate acestea mă așteaptă undeva, neschimbate, și că mă pot întoarce când termin ce am de făcut. Abia după aceea am înțeles că, în timp ce eu îmi vedeam de viață, și viața de acolo mergea mai departe.
Când eram mic, oamenii mari mi se păreau siguri pe ei. Felul în care țineau cheile, plăteau la magazin sau spuneau că se ocupă ei îmi dădea impresia că există o vârstă la care înțelegi, în sfârșit, cum se face totul. Acum mă surprind folosind aceleași expresii, uneori fără să am nici cea mai mică idee despre ce urmează. Spun „rezolv eu” și caut o soluție după aceea. Îmi fac planuri, le schimb, mă îndoiesc de ele. Încep să mă gândesc că și adulții pe care îi priveam cu atâta încredere aveau dimineți în care le era teamă, numai că eu vedeam micul dejun pus pe masă, nu și efortul din spatele lui.
Îmi doream să cresc. Îmi doream libertatea de a pleca fără să cer voie, de a hotărî singur, de a avea lucrurile mele și o viață care să-mi aparțină. Dorința aceea era firească și nu vreau s-o judec acum, cu mintea celui care știe și ce a urmat. Sunt lucruri bune în a fi adult: poți să alegi mai atent oamenii de lângă tine, să ieși din locuri care te rănesc, să construiești ceva al tău. Numai că, pe atunci, viitorul ocupa aproape tot spațiul. Eram atât de preocupat de ce aveam să devin, încât prezentul părea o perioadă de așteptare.
Unele dintre zilele pe care acum le-aș mai trăi o dată au fost zile în care abia așteptam să se întâmple altceva. Nu aveau nimic spectaculos. O masă care se prelungea, o discuție din camera cealaltă, cineva care mă întreba dacă mai vreau să mănânc. Nu eram atent la toate acestea fiindcă nu aveam niciun motiv să cred că trebuie să le țin minte. Oamenii erau acolo, lucrurile aveau locul lor, iar eu aveam alte preocupări. Astăzi îmi dau seama cât de mult poate să încapă într-o asemenea obișnuință și cât de greu este să explici dorul de ceva ce, atunci când îl aveai, nici măcar nu observai.
Mă tulbură mai ales felul în care se încheie anumite perioade: fără să știm. Ultima după-amiază petrecută cu un prieten din copilărie poate să fi semănat perfect cu toate celelalte. Ne-am spus că ne vedem, apoi au început școala, examenele, drumurile în alte orașe. Nu ne-am certat și nici nu am hotărât să ne îndepărtăm. Pur și simplu, de la o vreme, nu mai știam lucrurile mici unul despre celălalt. Mai târziu, când am încercat să vorbim, a trebuit să începem cu „ce mai faci?”, deși cândva nici nu era nevoie să întrebăm.
Cu oamenii pe care i-am pierdut, dorul are alte greutăți. O fotografie păstrează fără efort ceea ce noi nu mai putem aduce înapoi: câteva persoane în aceeași cameră, o mână pe umărul cuiva, un chip întors pe jumătate spre aparat. Te uiți la ea și îți amintești detalii care n-ar fi încăput în nicio descriere importantă a acelei zile. Cine nu voia să fie fotografiat, cine tocmai spusese ceva, cine avea obiceiul să stea mereu în același loc. Uneori ai vrea să existe și sunet, ca să nu mai depinzi doar de felul în care memoria încearcă să refacă o voce.
E ușor să ajungi de aici la reproșuri. Să te întrebi de ce te-ai grăbit, de ce n-ai stat mai mult, de ce te-ai enervat pentru un lucru pe care acum nici nu ți-l mai amintești. Dar mi se pare nedrept să-i cerem celui care eram să fi știut tot ce știm astăzi. Nu puteam să trăim fiecare întâlnire ca pe un rămas-bun. Aveam voie să fim distrași, nerăbdători, preocupați de ale noastre. Faptul că nu ne-am oprit atunci să recunoaștem fericirea nu înseamnă că n-am trăit-o sau că i-am iubit mai puțin pe cei care ne erau alături.
Și nici copilăria nu a fost, pentru toată lumea, un loc în care ar vrea să se întoarcă. Pentru unii, a crește a însemnat să poată închide în urmă o ușă și să respire mai ușor. Există amintiri frumoase lângă lucruri pe care nu le-am mai accepta, oameni de care ne este dor și față de care avem încă întrebări. Poți să duci dorul unei bucătării fără să duci dorul tuturor zilelor petrecute în casa aceea. Cred că abia când ne permitem să ținem împreună aceste adevăruri putem privi în urmă fără să ne mințim.
Între timp, viața de acum cere mult. Sunt facturi, muncă, studii, oameni care se bazează pe noi și luni în care calculele nu ies. N-ar fi cinstit să spun că totul s-ar rezolva dacă am încetini puțin. Uneori ne grăbim fiindcă trebuie. Totuși, mă întreb cât din oboseala noastră vine și din nevoia de a demonstra permanent că avansăm. Ajungem să ne evaluăm inclusiv zilele libere după ce am reușit să facem în ele. O după-amiază plăcută, fără niciun rezultat de arătat, începe să ne pară suspectă, de parcă am fi lipsit de la o obligație despre care nu ne-a anunțat nimeni.
Mă recunosc în graba aceasta. În timp ce fac un lucru, mă gândesc la următorul; când ating ceva ce mi-am dorit, îi dau foarte puțin timp înainte să mă întreb ce urmează. Iar mai târziu descopăr că mi-e dor inclusiv de perioade pe care le-am petrecut dorindu-mi să se termine. Nu vreau să repet la nesfârșit această neatenție față de propria viață. Aș vrea să pot sta la masă fără să fiu deja, în minte, la calculator și să ascult un om fără să-mi pregătesc, în timp ce vorbește, plecarea.
Când mă uit înapoi, îmi dau seama că mi-e dor și de mine. De felul în care mă bucuram înainte să mă întreb dacă am motive suficiente, de lucrurile pe care le făceam fără să trebuiască să iasă bine sau să folosească la ceva. Nu cred că omul acela a dispărut complet. Îl mai recunosc când râd cu cineva până uit ce mă preocupa, când aud o melodie veche sau când îmi vine să povestesc imediat o întâmplare cuiva drag. Sunt momente în care mă simt mai aproape de mine și aș vrea să nu le mai tratez ca pe niște întreruperi ale programului.
Poate că n-am apucat să ne luăm rămas-bun de la cine eram fiindcă, în timp ce creșteam, aveam nevoie de ambele mâini pentru tot ce venea. Am făcut cât am putut cu ceea ce știam atunci. Nu mai putem schimba după-amiezile în care am plecat prea repede, dar nici nu trebuie să ne petrecem toate după-amiezile de acum judecându-le pe acelea. Mai există oameni pe care îi putem cunoaște mai bine, întrebări pe care le putem pune, lucruri care ne plac și pentru care putem lăsa puțin loc.
Aș vrea să-mi amintesc asta data viitoare când voi spune, aproape automat, „nu pot acum”. Să verific dacă într-adevăr nu pot sau dacă m-am obișnuit să cred că tot ce contează poate aștepta până îmi termin treaba. Poate că uneori o să închid calculatorul și o să rămân la discuție. Fără să fac din asta o lecție, fără să mă gândesc cum îmi voi aminti ziua peste ani. Doar pentru că omul din fața mea încă mai are ceva de povestit, iar eu vreau să-l aud.
